Retrospectiva The Strizzers – un an pe scenă

Am fost la concertul aniversar al trupei The Strizzers, de duminică, din Echoes Haus, și am vorbit cu membrii trupei despre cum au început acest drum, ce elemente au schimbat parcursul formației și ce își doresc să reușească până la următoarea serbare

Share

Sunt multe motive pentru care îmi place trupa de rock alternativ The Strizzers. Îmi plac vocile feminine puternice pe rock alternativ tonic și viu colorat. Îmi plac ritmurile alerte și, pe alocuri, jucăușe. Dar cred că cel mai mult îmi place că, atunci când văd un concert The Strizzers, mă simt aproape de muzică, mă entuziasmează ce aud. Asta datorită energiei lor greu de reprodus. Împreună, muzicienii au o chimie sonoră foarte bună, care te însuflețește la cântări. 

Sâmbătă, și trupa, și Echoes Haus, au împlinit un an de activitate. Am pornit către loc cu siguranța că o să fie o seară foarte veselă. Încă de pe drum, prevedeam că va fi o petrecere mișto. Și așa a fost. 

Afară, DJ Marinov mixa viniluri, muzică 2000 cu elemente noi, de electro-chill, iar pe terasă bănănăiau dintr-o parte în cealaltă artiștii, care își tot întâmpinau prietenii veniți la concert. Era o harababură foarte comodă, o atmosferă de „împreună”, cu multe zâmbete și chicote, pe care nu îți puteai da seama de unde se auzeau. 

Când The Strizzers a urcat pe scenă, pe noi, cei din mulțime, ne-a cuprins un val puternic de energie. În public se aflau și câțiva părinți ai membrilor trupei, care filmau mândri aproape tot ce se întâmpla pe scenă, parcă de frică să nu uite ceva. Auzeam, din când în când, lume care îi vedea pentru prima dată exclamând „Vai, ce buni sunt!”. Eu am stat în fața scenei înguste, într-un colț, și am țopăit pe piese odată cu artiștii. Cântă o muzică revigorantă, un rock alternativ colorat și zdravăn, cu un sunet îndrăzneț. E o bucurie să îi vezi live, atât pentru melodiile frumoase, cât și pentru felul în care se conectează cu publicul, atât Monica, vocea formației, cât și instrumentiștii, care comunică mai degrabă din priviri. Piesele de care eu m-am bucurat cel mai tare au fost „You can’t say we never tried”, la lansarea căreia i-am descoperit pe artiști, și ultima lor lansare „Run From It All”, o piesă pe care o ascult zilnic aproape, de când au scos-o.


The Strizzers înseamnă Monica Elena Costin la voce, Andrei Hoisescu la chitară, Adrian Popa la chitară, Alex Cardos la bas și Mihai Alexandru Arapu la tobe. Am vorbit cu ei, după concert, pentru oretrospectivă a ultimului an pe scenă.

Exclusiv: luna viitoare apare albumul „Some Kind of Hero”

M-am bucurat foarte mult de faptul că a ieșit un concert atât de frumos, având în vedere ocazia. Cum v-ați simțit pe scenă? 

Andrei: Am stat și noi să ne gândim la atmosfera din seara aceasta și cred că a fost exact așa cum ne propuseserăm. Am transmis energia noastră în public și am văzut că lumea vibrează o dată cu noi. Îți dai seama, pentru noi, e un moment în care ne uităm puțin în urmă și comparăm momentul prezent cu trecutul. Ne propuseserăm atunci să avem un concert pe lună și acesta a fost al doisprezecelea. Dacă la primul concert au venit prieteni, familie și colegi de serviciu curioși, de data aceasta au venit oameni noi. Înseamnă că suntem pe drumul cel bun. Chiar dacă serbăm un an de când suntem live, trebuie să îți spunem că proiectul The Strizzers a pornit prin 2018. Din 2019 suntem în formula asta și suntem o echipă stabilă de atâta timp, după ce am trecut și printr-o pandemie, fără să avem concerte. Zic asta pentru că se formează legături puternice la concerte între membrii trupei. Faptul că am reușit să rămânem consecvenți, să ne ținem de treabă și să dăm randament, e un lucru incredibil.

Ce v-a reținut din 2018 până înainte de pandemie din a avea debutul scenic?

Monica: La început am fost în faza de cunoaștere, să ne sudăm puțin între noi, să vedem fiecare ce poate, până am lucrat piesele, în așa fel încât să sune cum ne doream, a durat. Noi am evoluat, practic, de la niște străini la The Strizzers. E un proces. Fiecare am mai cântat în alte proiecte și aveam experiență, dar tot a durat până s-a sedimentat tot în acest produs. 

Adi: Cântam alte stiluri fiecare și e important să simți ce face colegul tău, să fiți pe aceeași lungime de undă. Când dai energie, vrei să o dai pe toată, iar, dacă suntem defazați, publicul simte. Publicul nu e prost, observă lipsa de coerență într-o trupă. Nu am vrut să ne grăbim, din acest motiv. Am încercat să găsim un echilibru al sunetului.

În ce zone stilistice muzicale ați mai activat? 

Adi: Eu am cântat heavy metal.

Monica: Folk.

Andrei: Rock alternativ, poate cu niște accente mai clasice. 

Mihai: Eu am încercat niște punk rock, dar în punk nu prea reușești. 

Alex: Experimental, aș zice.

Cât de mult efort a necesitat comunicarea dintre voi, astfel încât să ajungeți la un punct comun, care să se numească The Strizzers?

Andrei: Cred că la fel de mult ca pentru orice proiect.

Adi: Nici nu îți dai seama exact cât efort depui, pentru că o faci din pasiune și dorință. Nu e o obligație. Ne-am dorit să facem ceva împreună. Ca în orice căsnicie, să spunem, trebuie să te străduiești să faci lucrurile să meargă. 

Monica: Trebuie să pui binele trupei mai presus de binele tău personal. Mă refer la faptul că nu poți face, de capul tău, ceva ce nu s-ar potrivi cu proiectul. Îți adaptezi ideile pentru binele trupei. 

Cum ați ajuns la numele „The Strizzers” și ce înseamnă?

Adi: Asta e o mare taină!

Andrei: E un nume inventat. În primul rând, m-am gândit cum aș putea să bat Google-ul. Cu un cuvânt care nu există! Asta mi-a asigurat și că voi găsi un domeniu liber, spre exemplu „thestrizzers.com”, punct ce vrei tu. Pagina pe Facebook, Instagram, totul era liber. Dacă ne cauți pe YouTube, nu ai cum să ne confunzi. În toate poveștile noastre, pot fi asociate unui spațiu urban. Sunt inspirate de oraș. În fiecare piesă am pus câte un sunet deosebit, sunete de la intersecții, cearta vecinilor, porumbei... Nu sunt neapărat unice, dar sunt zgomote familiare. De asta, ne place să susținem că stilul nostru e „rock urban”. Atunci când auzi The Strizzers, te poți gândi la „streets”, de exemplu. 

Privind retrospectiv, care a fost cel mai mare obstacol din ultimul an? 

Monica: Faptul că nu facem asta full-time. Trebuie să ne căutăm activ timp pentru repetiții, compus și concerte, mai ales. E destul de greu să integrezi, într-o fereastră mică de timp, după un program de opt ore de muncă, de luni până vineri, toate aceste lucruri. Mai ales când vrem să facem concerte în afara Bucureștiului, ne trebuie o zi înainte și una după. Uneori se poate, alte ori nu îți dă șeful voie să îți iei liber. Ăsta cred că e cel mai greu obstacol. Asta e viața de artist independent, faci sacrificii pentru a îți îndeplini visul.

Care a fost unul dintre cele mai recompensatoare momente din ultimul an?

Monica: Am cântat la Florești, în județul Giurgiu, în fața unei mulțimi care nu ascultă rock, de obicei. Erau o sută de oameni și cred că doar cinci ascultau rock. Eu așa cred. Atât de mult s-au distrat! Cântau cu noi la sfârșit, dădeau din cap. Ne-am simțit minunat că am reușit să îi mișcăm. 

Cum vă imaginați  că va fi anul următor?

Andrei: Sperăm să participăm la evenimente mai de amploare. Trupele la început găsesc cu greu un loc la cântările mai mari. Trăim niște vremuri cu foarte multe trupe și puține spații. Chiar dacă mai sunt cluburi, sunt și astea puține la care merge muzica rock. Asta ne dorim, festivaluri și cântări în afara Bucureștiului.

Monica: Mai ales pentru că, pe 11 noiembrie, vom lansa un album. 

Cum se va numi?

Andrei: Hai, cadou pentru Irina, să spunem prima dată la interviul ei. „Some Kind Of Hero”! Are legătură cu tot ce spuneam mai devreme, rockul urban, eroul urban...

Monica: Prin promovarea materialului, sperăm să ajungem mai departe. 

Rămâneți la curent cu activitatea trupei The Strizzers pe Facebook și Instagram!
Foto: Arhivă personală
Share