Vineri am fost la un concert inedit în barul Trei Bețivi, un eveniment pe care l-aș fi regretat de nu aș fi participat. Mircea Florian, o figură importantă din muzica românească, un artist care le-a făcut pe toate, folk, avangardă, rock, muzică instrumentală, artă multimedia, purtător de titlu „doctor honoris causa”, cu o carieră de peste 60 de ani, a întrunit o formulă inedită, alături de care și-a reinterpretat repertoriul în stil experimental. „Dintr-o carte necitită” e un concert conceptual, pe care maestrul l-a susținut alături de DJ Vasile, considerat primul DJ român, și de partenerul său muzical de aproape 40 de ani, unul dintre cei mai buni basiști ai țării, Dietrich „Dixie” Krauser.
Concertul a fost o cale de acces către niște meleaguri în care imaginația nu m-a mai purtat până atunci. Setlist-ul a fost o colecție variată, care a inclus „Podul de piatră”, reinterpretat ca un fel de protest față de război, piese de tip cuvânt rostit, în care vocea impunătoare a lui „Herr Florian”, cum îmi place să îi spun, oscila între blândețe și putere și, desigur, o demonstrație inedită a nelipsitei drâmbe. L-am întrebat, înainte de concert, dacă va respecta tradiția concertelor sale de a face o piesă la drâmbă. Privirile celor din jur erau nedumerite. Însă, Mircea, pe un ton cald, dar didact, a explicat că drâmba e mică, din metal, se încadrează în categoria instrumentelor de idiofone și că, atunci când cânți la ea, aproape nicio notă nu e „greșită”.
DJ Vasile a conferit repertoriului lui Mircea Florian o atitudine modernă, experimentală și totodată, a dat sunetului o calitate gravă și ușor întunecată, ca niște valuri plumburii de melodii electronice care complimentau cu iscusință chitara acustică și basul jucăuș al lui Dixie. Mircea Florian cântă cu Dixie Krauser aproape de o viață. E unul dintre cei mai apreciați basiști români, fondator al legendarei Pro Musica și implicat în multe alte proiecte, atât românești, cât și din Germania, unde locuiește.
Nu aș putea descrie exact ce am auzit la concert. A fost mai degrabă o experiență proprie, o călătorie singuratică pe care mai mult am simțit-o decât am văzut-o sau auzit-o. Acestea cred că sunt cele mai importante aspecte de menționat, că muzica formulei actuale FloriMan nu dorește să te poarte pe un drum drept, al ei, ci pe drumul tău și că e ca un leagăn între realitatea din fața ochilor și planul ireal din spatele pleoapelor. Probabil de asta m-a și întrebat Mircea Florian, în timpul interviului de ieri, cum am perceput eu cântarea și cum am simțit publicul din jurul meu. Totuși, am rămas cu ceva foarte pronunțat inscripționat în minte: „Să plângi n-are rost, bucură-te că a fost”.
Încât nu l-am putut prinde pe Herr Florian la un interviu vineri, m-a invitat să ne întâlnim marți, undeva pe la Piața Romană, unde să putem vorbi în tihnă despre ce curiozități am.
Mircea, în primul rând, cum s-a schimbat de-a lungul carierei tale cultura muzicală din România?
Mircea Florian: Cultura s-a tot schimbat în raport cu lumea. Cultura muzicală în România nu a stat niciodată suspendată în aer. Arta a fost în plasa unor curente, care e normal să existe, și în literatură, și în muzică, și în artele vizuale. Peste tot există curente. România nu a ieșit din acestea și nici nu avea de ce să o facă. A încercat întotdeauna să se integreze involuntar, nu pentru că a căutat mereu integrare de tipul ăsta, cultural. Spre marea mea surpriză, la un moment dat, ajungând în Occident, încă în vremea comunismului, mi-am dat seama cu stupoare cât de multe elemente din culturile din Vest existau în România, mă refer la cele care erau de actualitate, la zi. Adică, am realizat că, de fapt, o serie de chestii erau avant la lettre ]n România. Toată povestea părea ușor edulcorată. Avangardiștii, în general, se ocupau mai mult de literatură, dar aveam avangardă și la noi, de o calitate fenomenală. Și a existat și în muzică. Asta mă interesa la vremea aceea. Lucrurile se confirmă. Și m-am bucurat. Îți spun sigur că în România lucrurile aveau o particularitate extrem de specială. Ținea de regimul politic și, mai ales, de cenzura pe care o instaurase acel regim. Cenzură care, ba era mai tolerantă, ba feroce de-a binelea, nu avea niciun Dumnezeu. Rolul acestor instituții era destul de simplu. Ele trebuiau să inducă teama.
Bancul cu cenzurarea pisicilor
Și cât de greu ți-a fost să îți publici muzica?
Greu. Sunt unele piese pe care chiar nu le-am putut publica. Fiindcă ele treceau printr-o comisie de cenzori. Nu îi vedeai niciodată. Ți se cereau texte sau diverse concepte de spectacol. Ei le citeau și nu aveai cu cine să ajungi la o înțelegere sau cui să oferi o explicație. Eu nu am dat explicații, am dat, în schimb, de nenumărate ori, de situații în care piesele erau refuzate. Nu îmi dădeau voie să le cânt. Aici, totuși, mai e ceva de spus. Între timp, noi (muzicienii) ne prinseserăm, eu, cel puțin, m-am prins că cei care erau cu cenzura nu mai apăreau în sălile de concert. Așa că, dacă ei ziceau „nu”, eu totuși cântam piesa respectivă în concert. Nu în înregistrări, aia era imposibil. Și gata. Și nu era nimeni să se războiască, să întrebe dacă am aprobare pentru piesă. Au mai fost și situații de genul, dar puține. În general, erau departamente separate, populate cu fel și fel de oameni, nu politici neapărat, care nu comunicau între ei. Fiecare interpreta după capul lui cine-știe-ce „indicății”, cum se zicea. Și cam asta era situația. Existau și tehnici, ca să zic așa, de a ocoli cumva. De aici au pornit și niște bancuri. Era unul care povestea cum doi artiști vizuali, prieteni, practicau un soi de suprarealism. Urmându-și carierele artistice, se separă. Unul are succes, unul deloc. Se întâlnesc, iar cel care n-are succes îl întreabă pe celălalt cum a reușit. Și cel cu succes răspunde: „Am recurs la o metodă mai neelegantă, dar care mă salvează. În fiecare tablou, în jos, pictez capul unei mici pisici. Cei de la control mă întreabă ‘Domnule, dar ce e cu pisica aia?’. Și o dau jos. E pisica cenzorilor. Și uite așa lucrarea trece”. Cam așa făceam și în lumea muzicii, schimbam ușor textele. Tot felul de stratageme.
Întorcându-ne la actualitate, povestește-mi, te rog, despre ce am auzit vineri, la concertul „Dintr-o carte necitită”.
Pentru mine o carte necitită e o metaforă pentru pierderea unor repere culturale, care nu mai au relevanță astăzi. Știm bine cum a ajuns școala. Eu nu o deplâng. Asta e. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să facem ceva în acest sens. Și valorile tradiționale trebuie păstrate. Și aici mă refer chiar la muzicile instrumentale sau instrumentele muzicale care au dispărut, cu toate că, pe meleagurile noastre, s-a cântat mult la ele. Și în cazul ăsta se pot face îndreptări. Dar îndreptările se fac tot cultural, adică citind. Cu cărțile e și mai și, fiind că ele dispar vizibil. Nu trebuie să faci mare efort să vezi asta. Și asta nu doar că e ridicol, e o blasfemie. Iar pe această carte necitită am încercat să o citesc eu în fața publicului. Eu mai citesc. Am o groază de cărți și nu mă voi putea despărți de ele niciodată. Bine, poate cândva, dar mă voi asigura că vor ajunge la cine trebuie. Aș vrea să îți pun și eu ție o întrebare. Tu cum ai perceput ce am bâlbâit eu acolo?
Eu nu am mai fost la o concert de genul ăsta până acum. Nu am mai mers să ascult cuvânt rostit sau ceva mai greu de digerat. M-a pus pe gânduri. A fost un exercițiu de imaginație și de ascultare a unui sunet ceva mai dificil. A fost o muzică experimentală. Mi se pare că DJ Vasile a insuflat o notă mai sumbră, dar modernă în același timp, iar Dixie Krauser a dat basului o calitate pe care nu am mai auzit-o până acum. E un basist inedit.
Sunt foarte buni amândoi, asta e clar. Dar tu ai fost în mijlocul publicului, cum îl simțeai, cum percepea spectacolul?
Mie mi s-a părut că toți stăteam hipnotizați. M-am pus la un moment dat în centrul sălii să vă fac o poză și am aruncat o privire spre public. Nimeni nu își lua ochii de la voi. Parcă toți erau picați pe gânduri. Am și vorbit cu o parte din public după concert. Spuneau că ba se concentrau pe voi, ba se lăsau purtați în alte părți. A fost o călătorie.
Mișto!
Cum ai întregit formula asta? Știu că tu și Dixie Krauser cântați de mult timp împreună, dar cu DJ Vasile?
Cu DJ Vasile a fost încă și mai simplu. El m-a chemat într-un loc în care repeta. Era pe vremea Shukar Collective-ului, chiar în timpul apogeului carierei lor. Au avut un concert la Casa ARLUS, pe Batiștei. Este, de fapt, proprietatea ARCUB-ului, însă prezintă pericol mare la cutremur. Și când am început să cântăm și noi acolo, auzeam niște sunete care nu erau din piesă. El a zis „Noi avem concert acolo, nu vrei să cânți cu noi?”. Și am acceptat. Am repetat foarte puțin. Mai mult am repetat cu Tamango. El încă trăia și era solist. Avea și o voce absolut demențială. Am fost și martorul destrămării trupei. Eu sugeram să mai facem și alte piese. Ei aveau un set foarte bun. Scoseseră discuri. Au umblat în toată lumea, în Brazilia, în Japonia, în te-miri-unde. Erau foarte cunoscuți. Era un sunet nemaipomenit. Trupa s-a destrămat când a murit Tamango.
Și ce v-a ținut apropiat de DJ Vasile?
Eu am cântat cu foarte mulți, și cu Partizan, Timpuri Noi, Phoenix... Cine m-a chemat, am cântat. De ce să nu o fac? Mai ales că au fost trupe care au piese de-ale mele pe discul lor. Subcarpați, de exemplu, are o piesă de a mea pe albumul lor. M-au rugat și am zis „da”. Două-trei concerte am făcut cu ei. Nu aveam niciun motiv să nu o fac și cu DJ Vasile. Am început la un moment dat să lucrăm cu repertoriul meu. Funcționa. Și atunci le-am propus să facem un proiect. În Shukar era și DJ Matze. Și ne-am înțeles pe piesele mele. Ăsta a fost factorul principal. Am văzut că merge, că nu trebuie să ne vorbim prea mult. Ăștia înțeleg din prima, eu îi înțeleg pe ei, așa că nu a fost vreo problemă. De ce nu?
Și cu Dixie cântați dinainte sau de după revoluție?
Dixie a cântat și pe „Tainicul Vârtej”, lansat în ’86. Deci, de foarte mulți ani, de mai mult de 40 de ani. El însă având, la rândul lui, și alte proiecte. El a fost membru fondator al trupei timișorene Pro Musica. A făcut formație cu mai mulți muzicieni excepționali, cu care sunt în relații foarte bune, cu Ilie Stepan, care era, de fapt, spiritul rector al trupei. Și a mai avut proiecte în Timișoara și Hamburg, unde s-a mutat. A avut multe proiecte de avangardă acolo și a avut treabă și cu câțiva membri dintr-un grup numit Trio, care a avut un șlagăr teribil. Mi-au plăcut.
El acum tot în Germania e, dacă nu mă înșel.
Tot în Germania. A doua zi după concert era în avion spre casă.
Și cum funcționează colaborarea dintre voi?
Noi ne știm atât de bine, încât nu trebuie să stăm tot timpul lipiți. Făceam la un moment dat întâlniri muzicale prin programe de conferință.
De unde vine pasiunea asta așa mare pentru instrumentele tradiționale? Organizezi chiar și o tabără de tulnice.
M-a prins pentru că am stat în Satu Mare 17 ani, până am terminat liceul. Acolo activau mai multe ansambluri folclorice. Eu nu am fost parte a vreunui ansamblu, dar eram interesat de subiectele care nășteau astfel de formații. În primul rând, mă interesau de mult timp, din curiozitățile astea de copilandru, tot felul de lucruri. Mă uitam mereu în pian, să văd ce e acolo, cum funcționează. A început să mă intereseze disciplina care se cheamă organologie. E știința făuririi și a perfecționării instrumentelor. Aveam și niște cărți de bază. Am avut în casă și mandolină, și acordeon. La un moment dat, am împrumutat un saxofon, care din păcate era mult prea mare pentru mine. Eu aveam vreo 10 ani, deci instrumentul era cam la fel de mare ca mine. Și trebuia să sufli cu forță în el. Nu a mers. Cu tristețe l-am returnat. Când apuc să mai pun mâna pe un instrument pe care l-am abandonat cândva, m-am bucurat. În plus, mi-a plăcut să mă folosesc de toate calitățile sunetului, atunci când îl folosesc. Există o calitate a sunetului care ține de timbrul anumitor instrumente. Atunci, am vrut să văd ce am la dispoziție, să văd care m-ar ajuta. Unele mi-au fost de folos, altele ba. De aici și interesul. Dacă ajung în Maroc sau Pakistan, mă bag peste toate instrumentele de pe tarabă.
Curiozitatea mea principală e, de fapt, legată de tulnic. La tulnic nu cântă în mod tradițional femeile?
Nu. E ceva adevăr în ce spui, dar nu așa e în mod tradițional. În primul rând, familia tulnicelor are o răspândire foarte interesantă în România. Tulnice propriu-zise nu se găsesc decât în Munții Apuseni, dar există și în Timocul Sârbesc, tot pe arcul Carpaților. Acolo mai există încă urme ale acestui instrument, mărturii... Dar instrumentul nu mai există. A dispărut. Sau, mă rog, există în niște muzee. Dar mai e o zonă în Vrancea, unde se cântă la bucium. Mai e o zonă în nord, în Bucovina. Tot în nord în Maramureș și Oaș. Și mai există o zonă specială în județul Satu Mare, unde am cunoscut eu instrumentul ăsta, la o serbare, unde fuseseră invitate și niște tulnicărese. Acum, în Apuseni, instrumentul a ajuns să fie cântat aproape exclusiv de către femei dintr-un motiv foarte simplu. În Primul Război Mondial, toți bărbații au fost duși în armată. Au fost pierderi uriașe. Nu mai avea cine să cânte. Pe durata plecării bărbaților pe fronturi, femeile au trebuit să comunice. Instrumentul ăsta nu avea un rol strict muzical, ba aș zice că era folosit mai ales la semnalizare. Cu el se întrebau „ce faci?”, „cum merge?”, aveau coduri, era extraordinar. Mai sunt și azi și există și niște teme muzicale speciale. Un exemplu e „drăguțul”. Fetele și azi, când ies să își aranjeze o întâlnire, dau din tulnic un semnal. Culmea e că, peste semnalul clasic, se pun cu rafinament anumite „ornamente”, în așa fel încât receptorul înțelege că e un semnal pentru el și nu pentru altul. Ceilalți nu recunosc semnalul ca fiind de la „drăguța” a lor. Funcționează la marele fix obiceiul ăsta. Și de atunci cântă mai mult femeile. Dar nu e o regulă, pentru că, așa cum am zis, buciumul e cântat în Vrancea doar de bărbați. Trâmbița, varianta din Bucovina, nu are treabă cu bărbați, femei. E mai complexă chestia. Așa se face că nu putem spune că e un instrument cântat exclusiv de femei și nu a fost.
Școala de vară de tulnice
Și ce urmează? Ce planuri mai ai?
Mă voi duce în curând la Satu Mare. Trebuie să fac o Noapte Albă la Muzeul de Artă și să pregătesc ceea ce începe pe data de 31 iulie și anume această școală de vară de tulnice, care durează o săptămână.
Și ce se petrece pe parcursul acestei săptămâni?
Păi, întâi de toate, apar niște femei, din Apuseni, fiind că acolo s-a păstrat mai cu osârdie și mai apăsat tradiția. Acolo sunt și niște grupuri de studiu tot anul, care se întâlnesc o dată pe săptămână pentru a păstra instrumentul între ei, în primul rând. Și acolo trăiește și Mariana Gligor, declarată Tezaur Uman Viu de către UNESCO. E singura tulnicăreasă din România cu acest titlu. Ea e ceea ce s-ar putea numi profesor emeritus. Ea e conducătoarea procesului de învățare. Mai vine și cu o nepoată de-a ei, excepțională și ea. În total sunt cinci tulnicărese clasice, încă doi tulnicari mai moderni, adică nu e doar cântarea tradițională. La noi vine Andrei Dinescu și încă un alt muzician, care cântă și și-a făurit un instrument. Deci avem cinci tulnicărese care se vor ocupa de aspectul tradițional și doi-trei, voi fi și eu pe acolo, care vom spune cursanților ce se poate face în viitor sau cu mijloace contemporane cu tulnicul. O cărare pe care trebuie să o batem în continuare e că pe aceste instrumente tradiționale se pot cânta muzici foarte noi. Asta îi și atrage pe tineri. Asta se oferă celor care participă.
