Faceți cunoștință cu formația al cărui debut e unul dintre cele mai interesante din ultima perioadă. Cel puțin așa cred eu.
Trupa e formată din Alexandru Hasovschi (Hash) la voce, Laurențiu Țăruș (Larry) la chitară, Ionuț Nedelcu la bas și Lucian Chiriac la tobe. Vandaal e o formație de muzică „rea”, după cum le place lor să o descrie. Sinceră să fiu, ar fi greu să îi clasez într-o singură categorie de sunet. E un cocktail armonios de heavy metal, punk și stoner rock, cu accente psihedelice și melodioase. A debutat anul trecut cu single-ul electrizant „Devil’s Daughter”. Lansarea EP-ului parcă m-a așteptat să îi descopăr. Cu mici întârzieri, „Fear And Loathing In The East” a ieșit la iveală în întregime săptămâna trecută, iar apoi a urmat și concertul de lansare, care a avut loc pe 1 februarie la un bar micuț pe lângă stația Maria Rosetti a tramvaiului 5. La intrare, stăteau câțiva adolescenți și tineri, la discuții cu cei ce urmau să cânte.
Private Venganza a deschis concertul, o formație dinamică de garage punk, care încă de la probele de sunet promitea un spectacol frumos. Am fost foarte plăcut surprinsă de ei, de cât de curat și natural sunau.
Vandaal a urcat pe scenă în aplauzele tuturor, majoritatea prieteni și cunoștințe. Cine mă cunoaște știe că, pentru mine, cântările mici și dinamice sunt cele mai electrizante. Și așa a și fost. Băieții de la Vandaal au un talent vizibil de a crea un simț de comunitate în public, și nu doar pentru că sunt la început și își cunosc majoritatea susținătorilor, ci pentru că în public, atunci când ei dau drumul la volum, ai sentimentul că ești în locul potrivit cu oamenii potriviți. Dacă aș avea de ales un cuvânt pentru cum a decurs cântarea, ar fi „haos”, în cel mai bun sens al cuvântului. S-au făcut moshpit-uri, băieții din public se aruncau unul peste celălalt în aer, ca un fel de surf pe mulțime, doar că mai static din cauza lipsei de spațiu, iar pe scenă se întâmplau tot felul de nebunii. Chitaristul își flutura tricoul, solistul se arunca în genunchi, mai ieșeau pedale din prelungitoarele întinse la maximum. Tot concertul a avut o vibrație foarte intensă și frumoasă, care s-a simțit de parcă venea din toate părțile. A fost autentic, natural și, per total, o eliberare de energie de care m-am bucurat din plin.
Finalul a fost un moment memorabil și comic, ca o ștampilă peste atmosfera de prietenie și chef de viață. Au cântat piesa „Aia”, o improvizație pe care nu o s-o mai auzim la alte concerte, o surpriză unică, inspirată din „Killing In The Name Of” de Rage Against The Machine. Cei care au fost la lansare știu despre ce e vorba și mai știu și motivul pentru care nu voi adăuga prea multe detalii. Important e că s-a râs cu lacrimi. După, am stat de vorbă cu ei despre muzică, atmosferă și conexiune.
Înainte de Vandaal, ați mai avut un proiect, Moksha, dar cu care nu ați reușit să vă lansați. Ce nu a funcționat?
Ionuț: În primul rând, că trebuie toți să fim pe aceeași lungime de undă. În al doilea rând, să pună cineva telefonul să înregistreze! Dar cel mai important e să ne înțelegem. Problema noastră a fost că vocalistul nostru din fosta trupă voia să cânte balade, indie alternativ, chestii mai ușurele, iar noi, ceilalți trei, voiam să cântăm mai degrabă metal.
Larry: Noi deja începuserăm să explorăm alte stiluri.
Ionuț: Și acum avem noroc. Toți vrem aceleași lucruri.
Larry: Să povestim de Hash. (Chicotind) Oare cum l-am găsit pe Hash?
Ionuț: L-am găsit pe Net la o secțiune de matrimoniale!
(Toți începem să râdem.)
Luci: Era la reducere!
Larry: Uite, noi ajunseserăm la un impas cu Moksha. Nu prea mai aveam chef să venim la repetiții. Ne săturaserăm de cum ne simțeam acolo din cauza diferențelor.
Luci: Cântam aceleași chestii la nesfârșit.
Larry: Am avut o discuție serioasă în care am decis împreună să ne oprim. Am continuat doar noi trei (Larry, Luci și Ionuț). Am început să căutăm un vocalist care să vrea să cânte același stil pe care noi ne doream să-l abordăm. Am ținut audiții la care au venit vreo patru sau cinci vocaliști. Am primit la un moment dat mesaj de la Hash pe un grup de Facebook.
Hash: Eu abia ce terminasem cu „SuperStar România”. Eu am fost la emisiune și am trecut de etapa locală, am ajuns la etapa națională din București. În momentul în care am intrat în emisie, am simțit un trac puternic, după opt ore de oboseală. Trebuia să cânt la chitară și voce, iar după cinci secunde mi s-a blocat vocea. I-am și spus iubitei mele de atunci, care venise cu mine, că mi se încheie aici cariera muzicală. Nu mai voiam să mai cânt. Cred că la zece minute după ce am zis că nu mai vreau să fac muzică, am găsit anunțul lor. „Căutăm vocalist pentru o trupă de stoner rock”. Nici nu știam ce e. Mi-am adus aminte că solistul meu preferat, Phil Anselmo din Pantera, avea o trupă de stoner rock, Down. Și am realizat că băieții cântă fix genul ăla de muzică de care aveam nevoie. Voiam un proiect care să fie mai hardcore, după ce eu cântasem Nirvana la preselecții.
Larry: Influențele noastre se regăsesc oricum în muzica pe care o facem, iar Nirvana e una dintre ele. Noi am combinat și albumul „Nevermind”, și Pink Floyd, și alte influențe, mai hardcore.
Larry: Îi mulțumim din suflet lui Mihnea Ferezan (chitaristul Roadkill Soda) că ne-a ajutat și, de fapt, le suntem recunoscători tuturor băieților de la Roadkill Soda. Îi iubim mult. Și ei ne iubesc.
Hash: Băieții sunt temerari ai stilului stoner rock în România și (zâmbind) ne-au luat în ucenicie, ca să spun așa.
Din punctul meu de vedere, „Fear And Loathing In The East” e unul dintre cele mai bune debuturi de metal, ale unei trupe locale, din ultima perioadă. Îmi aduc aminte când am ascultat prima dată „Devil’s Daughter”, single-ul de pe EP, iar partea de solo m-a dat pe spate. Care e povestea din spatele piesei?
Larry: Pfff... „Devil’s Daughter” e o piesă pe care o cântam înainte să înființăm trupa asta, cu proiectul de dinainte, în care eram cu Luci și Ionuț. Am avut, înainte de Vandaal, o trupă numită Moksha. Cântam indie alternativ, voiam să fim în zona de The 1975 și, în principiu, „boy band”.
O sferă total diferită. La ce rock greu cântați acum, nu vă vizualizez în zona asta, de tipul The 1975.
Larry: Da. Nu ni se potrivea deloc! Asta am observat și noi la repetiții, când ne apucam să cântăm, că tindeam spre un sunet mai degrabă orientat spre hard rock. Și după am lucrat la linia melodică. Ni se părea o idee foarte mișto, dar, totuși, foarte diferită și ușor complicată. Sau, în alte cuvinte, era destul de ieșit din comun felul în care gândeam trecerile dintre strofe și refren.
Luci: Da, piesa era, cumva, o ieșire din zona noastră de confort. Adică noi aveam o linie melodică, urmau trei strofe, un refren, o combinație de tip indie sau alternativ.
Hash: Dar ce am descoperit eu era că piesa fusese compusă din treimi, ca un vals, despre o tipă care era puțin mai toxică, de aici și titlul, „Devil’s Daughter”. Am îmbinat în versuri și câteva experiențe de-ale mele.
Larry: Acum, piesa nu mai sună deloc asemănător cu felul în care suna înainte.
Ionuț: Da, e o diferență de la cer la pământ.
Larry: Și asta s-a văzut și când am masterizat-o. Înainte cântam în Mi standard, acum cântăm în Re standard. Și schimbarea asta a adăugat mult tupeu în sunetul pe care îl producem.
Luci: Cu cât sunetul e mai grav, cu atât mai tupeistă e muzica.
Larry: „Devil’s Daughter” a fost jucăria noastră. Când am înregistrat-o ca primă melodie a EP-ului, ne-am propus ca ea să fie o demonstrație despre ce putem face. Voiam să arătăm tot ce putem face într-o singură piesă. De aia are trei faze diferite, avem faze energice și grele, avem faze mai liniștite, sună și a rock psihedelic în anumite părți, și, desigur, vocea care rupe capul. Dacă piesa nu ar fi fost a noastră și aș fi ascultat o altă trupă interpretând-o, aș fi fost dat pe spate.
Cred că am ascultat piesa asta în reluare vreo trei zile. Când descopăr trupe noi, ascult în surdină muzica lor și aștept ca ceva să mă tragă de ureche. Pentru mine a fost sunetul distorsionat și acut al chitarei.
Hash: Chitara a dat personalitate piesei. Am înregistrat vreo patru chitare pe care le-am suprapus.
Larry: Intenția noastră a fost să creăm un sunet plin. De asta am suprapus multe linii de chitară.
Voi aveți vreo rețetă pentru un sunet antrenant, care să fie ușor de reținut?
Hash: Dacă o piesă de-a noastră iese din prima, adică, dacă ne aduce pe toți pe aceeași lungime de undă, atunci merge mai departe. E foarte greu și se întâmplă foarte rar, ca dintr-un fragment de piesă să reușim să compunem un cântec întreg. Un exemplu e „Set Me Free”. Asta e una dintre piesele pe care am reușit să o dezvoltăm pornind de la un singur fragment mic. Restul au ieșit cap - coadă. Am compus toți, piese întregi, dintr-o singură trecere.
Larry: Asta e partea frumoasă. Când venim la repetiții, și repetăm des, ne propunem din start să ne facem să ne simțim bine, iar când intrăm în sală, pornim de la prima notă și continuăm de acolo. Așa începem. Din punctul ăla dezvoltăm până ne iese o nebunie. Depinde mult și de starea noastră de spirit. Oricum, noi cred că nici nu mai ținem minte tot ce am compus din neant. Aveam mai mult de 30 de melodii dacă aveam inspirația să înregistrăm cu telefonul sesiunile. (Toți încep să râdă.)
Ionuț: În principiu, scoatem riff-uri pe bandă rulantă, ne ia valul, iar apoi ne dăm seama că nu a înregistrat nimeni. Vorba lui Larry, până acum aveam un repertoriu stufos dacă înregistram toate sesiunile de repetiții.
De ce lucru sunteți cel mai mândri până acum?
Hash: Că s-a făcut moshpit la un concert de-al nostru. Cel mai plăcut lucru pe care l-am simțit noi e că lumea rezonează cu muzica noastră și că se distrează pe ea. Chiar dacă abordăm subiecte mai serioase sau mai sumbre, lumea se distrează și înseamnă mult pentru noi.
Luci: Și că am reușit să fim toți pe același film. Ideea e că noi asta facem. Pornește unul dintre noi și ne înțelegem din priviri. E incredibil cum reușim să creăm ceva, fără să ne spunem multe. Trebuie doar să fim atenți unul la celălalt.
Larry: Asta e chiar o realizare. E minunat să ajungi în punctul în care te știi atât de bine cu ceilalți membri încât să ai încredere că toți merg într-o direcție frumoasă din punct de vedere muzical.
Voi de cât timp cântați împreună?
Larry: Noi (Larry, Luci și Ionuț) din 2016, iar cu Hash din 2020.
Hash: Iar eu am mai cântat de prin 2015. În Suceava cântam cu o formație de nu metal.
Și care e mesajul pe care doriți să îl transmiteți? Vreți ca muzica voastră să fie un prilej de a refula sau vreți să transmiteți mai multe sentimente?
Larry: Noi ce simțim, aia facem. Am pus bazele trupei Vandaal cu dorința de a cânta muzică „rea”. Vrem să facem lumea să se strâmbe, în sensul bun al cuvântului, atunci când ne ascultă. De asta ne spunem Vandaal, e atitudinea noastră.
Hash: Pe lângă tema asta, e vorba de libertatea pe care o exprimă vandalii. De asta am ales și termenul din olandeză, pentru că nouă ni se pare că olandezii sunt oameni foarte liberi și deschiși. Vrem să cântăm despre eliberare.
Voi ați reușit să construiți la concertul ăsta o comunitate. Adică, aici nu am simțit că stau într-un public, ci într-o comunitate în care mă simt în siguranță. Cum reușiți să apropiați spectatorii, nu numai față de voi, dar și unul față de celălalt?
Larry: Eu acum realizez că s-a întâmplat.
Luci: Ăsta e un vis de-al nostru.
Ionuț: Inevitabil vor veni la noi la cântări oameni care gândesc la fel și care vor forma o comunitate vrând nevrând. Dar mă bucur că sunt oameni faini. Și ne bucură că lumea are grijă când se face moshpit, de exemplu. Oricum, dacă situația ar ieși de sub control, nu am avea o problemă să ne oprim și să cerem publicului să se liniștească.
Hash: Oricum despre asta e rock’n’roll-ul. Oamenii vin ca să se elibereze de energii negative. Deci, automat, se formează comunități care au asta în comun, vor să se descarce prin muzica asta, ceva mai brutală. Și există câte un stil de rock pentru fiecare. Și vrem să îndemnăm lumea să nu limiteze felul în care își manifestă personalitatea.
Ionuț: Noi facem asta și pentru că promovăm acceptarea și refularea.
Larry: Da. Și, poate, asta transmitem pentru că ne manifestăm exact ca publicul. Eu în mod normal, Laurențiu care nu e chitarist, nu mi-aș da tricoul jos în public. În momentul în care țin chitara în mână sunt alt om. Nu îmi mai pasă. Asta simt. Și așa vreau să se simtă toți care vin să ne asculte.
Luci: Dacă lumea vede că facem show și avem energie și atitudine, simte că e un eveniment de acceptare și descărcare de energie.
Larry: Ni s-a spus și de la oameni din industrie, și din afară, că noi facem o chestie trecută prea des cu vederea. Că ne distrăm. Că nu suntem stresați de cum sună sau de cum arătăm. Că pur și simplu ne distrăm și avem suflet.
Dacă v-am stârnit curiozitatea, EP-ul „Fear And Loathing In The East” se găsește pe toate platformele de difuzare de muzică, iar băieții vor avea multe concerte anul acesta. Pe 18 martie cântă la Bran, la Haze Sphere. Ei pregătesc și un „Fear And Loathing In The East II”, o pseudo-continuare a materialului de debut, în care vor aborda mai multe influențe și stiluri diferite. Eu, una, aș sta cu ochii pe ei.
Fotografia de copertă: Andreea Stanciu
Fotografii articol: Arhivă personală
