Ștefan Tivodar (Sunete)
Muzica bună trebuie să te cheme, să știe să te strige pe nume și să te facă să te-ntorci indiferent ce ți s-ar întâmpla în acel moment. Muzica bună trebuie să-ți rămână într-un fel sau altul în memorie și inimă chiar și dacă ai crescut, te-ai schimbat. Muzica bună nu are data de expirare și nici nu-i dependentă de vreo modă..
Istoria ultimei jumătăți de secol e plină de tot soiul de conflicte muzicale, unele mai serioase decât altele. Mereu am crezut că muzica n-ar trebui să fie vreodată motiv de agresiune și violență, muzica ar trebui să unească. Eu, unul, m-am ținut mereu departe de asemenea spectacol și am avut norocul, măcar aici, ca alegerile pe care le-am făcut să fie bune.
Anii ‘90 au fost pentru mine o perioadă intensă din multe puncte de vedere, inclusiv muzical. Crescând și învățându-mi locul în lume, urmăream cu sufletul la gură tot ce ținea de muzică atât între cât și în afara granițelor. Lumea în care creșteam se-mpărțea atunci între rapperi, rockeri și depeșari. Nicio gașcă nu-i vedea cu ochi buni pe ceilalți și au fost destule nopți în care străzile cartierului ieșean în care-am crescut răsunau a hărmălaie și scandal. Uneori, hărmălaia și scandalul se sfârșeau în sunet de sirene. Eu n-am fost niciodată în miezul lucrurilor. Rap-ul mi-a surâs temporar și superficial, datorită etichetei de „bad boy” pe care o dobândeau cunoștințele mele din cartier asociate fenomenului. Nu mi s-a părut vreo clipă că aș putea fi cu adevărat credibil în postura de rapper și adevărul e că nici muzica nici mesajul nu m-a sedus.
Am crescut și apropierea de rock a fost inevitabilă. De-a lungul vremii am ascultat câte puțin din fiecare, de la classic rock la black metal. În ziua de azi păstrez în minte, inimă și căști rock-ul clasic, progressive și (câteva excepții) metal. În vremurile de „război” ale cartierului meu mă aflam în plină perioadă de explorări și descoperiri. Alegerea înțeleaptă a fost să nu-mi declar pasiunile, deci să nu fi u obligat să mă alătur unei găști și să lupt pentru o cauză sau alta. Nu eram cel mai priceput în situațiile în care violența escaladează și n-aș fi rezistat neșifonat. În ultima dintre tabere n-aș fi intrat nici mort, din mai multe motive. Întâi de toate nu rezonam sub nici o formă cu alegerile lor creative, fie că vorbeam despre versuri ori despre muzică. Mi se părea că Dave Gahan și compania încearcă prea multe, că ambalează exagerat prin orchestrații un conținut ce ar fi meritat o altă abordare, că folosesc prea multe elemente electronice în dauna instrumentelor reale. Sunetul Depeche Mode îmi părea fals, lipsit de vână și stil. Acel Ștefan care vă scrie acum nu poate decât să se bucure că orizonturile muzicale i s-au mai deschis.
În 2013 am văzut Depeche Mode live la București. Am scris câte ceva despre concert imediat ce-am ajuns acasă și amintirile îmi sunt la fel de vii și acum: a fost unul dintre cele mai bune concerte la care am fost martor. Îmi făcusem „temele” înainte de evenimentul de la Arena Națională, dar experiență reală DM live m-a șocat prin intensitate și profunzime. În vreme ce-mi găseam calea de ieșire din arenă, n-am putut să nu mă gândesc atunci că Ștefan cel din anii ‚90 ar fi avut, cel mai probabil, o altă alegere în privința trupei dacă ar fi putut fi martorul acelui show.
Spuneam că n-am fost fan Depeche Mode din mai multe motive. Un alt detaliu care m-a îndepărtat de comunitatea DM a fost cel legat de alegerile vestimentare. Nu eram fanul gecilor de piele, al ciocatelor sau al trandafirilor roșii purtați la rever. În plus, tunsorile depeșarilor îmi păreau de-a dreptul sinistre. Din păcate, în calitate de hair-stylist al întregii familii, mama era de părere că-mi stătea grozav cu o tunsoare asemănătoare celei abordate de Gahan în anii ‚80. Sunt absolut sigur că tunsoarea în cauză a avut o contribuție decisivă asupra popularității mele (remarcabile prin absență) din timpul liceului.
Anii s-au scurs, alegerile mele în viață și-n muzică s-au mai rafinat și clarificat. Încet dar sigur pofta de a experimenta dincolo de granițele știute a câștigat teren și astfel am făcut cunoștință cu tot soiul de artiști. Single după single, album după album, materialele Depeche Mode au început să-și facă loc în programul de audiții și la un moment dat m-am surprins în postura de-a afirma că muzica lor îmi place. Participarea mea la concertul din 2013 n-a fost o chestiune de a încerca o experiență la îndemână, de a bifa un nume pe o listă.
Nu - adevărul e că mi-am cumpărat bilet pentru că îmi plăceau Depeche Mode și mi-am dorit să-i văd live. În sinea mea știu că aș fi un șofer slab, că locul meu nu e la volan. Asta nu mă-mpiedică cu nimic să apreciez frumusețea unui drum lung în calitate de copilot. Una dintre responsabilitățile unui copilot destoinic e aceea de a se ocupa de muzică și trebuie să mărturisesc că m-am descoperit îndeajuns de des întinzând mâna după CD-uri Depeche Mode.
Uneori aleg să ascult albume cap-coadă, dar adevărul e că de cele mai multe ori prefer să apăs play când la rând vin „The Best of Depeche Mode Volume 1” din 2006 sau „The Singles 86>98” din 1998. Alegerile muzicale ale lui David, Andy și Martin devin mult mai evidente atunci când urmăresc evoluția carierei Depeche Mode din perspectiva celor mai cunoscute piese ale lor.
În anul 2017, aceste alegeri nu mai par nici exagerate nici lipsite de vână ori stil. Adevărul e că trupa a reușit să creeze una dintre cele mai coerente identități muzicale cu care m-am întâlnit vreodată. Dacă ai fi un neinițiat în catalogul Depeche Mode și ai asculta pentru prima oară unul dintre materialele menționate mai sus, cred cu tărie că ai avea dificultăți serioase în a identifica în mod corect anul de apariție al fiecăreia dintre piesele alese în tracklist.
Ce nu-mi plăcea cândva la ei - amestecul unic între synth și instrumente reale - e pentru mine acum unul dintre cele mai mari atu-uri ale trupei. Felul în care Depeche Mode au găsit (și chiar creat un standard în) echilibrul dintre analog și digital îmi pare incredibil și extrem de important în istoria muzicii ultimei jumătăți de secol. Ne-ar prinde bine un asemenea soi de curaj și-n muzica românească actuală.
