Armand Popa a lansat „Alibi”, un single care îi consolidează poziția și viziunea artistică pe care a abordat-o în albumul „Fuzz Panic” (2026). De la stilul său indie, vulnerabil și nefiltrat, pe care l-am apreciat și ascultat cu mult entuziasm (mă refer în mod deosebit la EP-ul „Strawberry Freckles” din 2025, care e absolut delicios, pun intended), Armand s-a transformat, anul acesta, într-un rockstar cu nerv, atitudine și discurs critic.
Înainte de a trece la „Alibi”, piesa momentului în rockul underground românesc (după umila mea părere), voi da puțin context despre schimbarea asta stilistică de pe „Fuzz Panic”. Din punctul meu de vedere, Armand nu doar că s-a rafinat ca artist pe acest material, ci s-a desăvârșit ca producător. Dincolo de faptul că își produce propriile piese și lucrează cu alți artiști, se simte că anii petrecuți experimentând cu genuri, idei și perspective nu i-au adus doar experiență tehnică. I-au conturat o identitate artistică limpede. Influențele sunt încă acolo, dar nu mai ies în față ca referințe, au fost absorbite și transformate într-un limbaj muzical care îi aparține și care, după cum se vede prin energia cu care cântă, îl reprezintă. Când l-am văzut live la KIMARO Festival anul acesta, mi-a venit gândul ăsta din primele momente ale sale pe scenă: „Este Armand Popa 2.0”.
Am vorbit cu el desre „Alibi”, despre direcția muzicală proaspătă și despre lucrurile de care s-a săturat (ca să o spunem și pe aia dreaptă) și pe care le atacă în „Fuzz Panic”.
Când ai scos albumul ăsta s-a simțit de parcă ai ieșit în lume ca Armand Popa 2.0, mult mai unapologetic și incisiv. Dacă la „Joy Of Missing Out” și „Strawberry Freckles” am apreciat emoțiile nefiltrate și visceralitatea cu care compuneai și scriai versuri, de data asta materialul suna mult mai polished și mult mai tăios. A fost o schimbare de direcție mai degrabă naturală sau ai simțit nevoia să redefinești artistul Armand Popa?
Armand Popa: Cred că a fost mai degrabă o evoluție naturală decât o decizie de a mă reinventa. În ultimul an, am început să am mult mai multă încredere în instinctele mele și să nu mai simt nevoia să fac compromisuri, fie că vorbim de compoziție, de producție sau de mesaj.
Primele materiale erau foarte emoționale și introspective, iar asta reflecta exact perioada în care au fost scrise. Între timp, am devenit mai interesat să transform aceleași emoții în ceva cu mai mult impact, mai direct și mai energic. Cred că muzica de pe album e mai„polished” pentru că am evoluat ca producător și am avut o viziune mult mai clară asupra sunetului pe care îl urmăream, nu pentru că am vrut să șlefuiesc emoția până la dispariție.
În esență, simt că este aceeași persoană care scrie, doar că acum are mai mult curaj să spună lucrurilor pe nume și să lase muzica să fie exact atât de agresivă, ironică sau vulnerabilă cât cere piesa. Dacă există un „Armand Popa 2.0”, cred că diferența este că acum nu mai încerc să mă încadrez nicăieri.
„M-am săturat de zgomot și de superficialitate” - Armand Popa
Ataci multe subiecte de natură socială pe „Fuzz Panic”. Te întreb simplu: „De ce lucruri din jurul tău te-ai săturat?”
Armand Popa: Cred că m-am săturat de zgomot. De faptul că trăim într-o perioadă în care toată lumea simte nevoia să aibă o opinie despre orice, în permanență, iar atenția a devenit cea mai valoroasă monedă. Suntem bombardați de informație, de conținut și de oameni care încearcă să ne convingă de ceva în fiecare minut.
M-am săturat și de superficialitate, de felul în care algoritmii ajung să dicteze ce ascultăm, ce vedem și chiar cum gândim. Multe dintre piesele de pe „Fuzz Panic” pornesc exact din frustrarea asta: că ne îndepărtăm tot mai mult de experiențele reale și de lucrurile simple.
Dar albumul nu este doar o critică. Este și o invitație să ieșim puțin din zgomotul ăsta, să atingem iarba, să vorbim cu oamenii din jur, să ne plictisim din când în când și să ne recâștigăm atenția. Cred că asta este una dintre cele mai valoroase resurse pe care le avem.
„Alibi” pare a fi o continuare a piesei „Brain Rot”. Acolo vorbeai despre cum se simte adicția de social media și despre senzația de vertigiu pe care ți-o dă scrolling-ul. „Alibi” e perspectiva critică, cu mesaje de genul: „reconectează-te cu natura”, „dă masca jos”, „trăiește-ți viața”. A fost intenția ta să construiești un fel de dialog între cele două piese? Când ai simțit că simpla observație nu mai era suficientă și că mesajul trebuie să fie unul mult mai tranșant?
Armand Popa: Da, într-un fel chiar sunt două piese care dialoghează între ele. „Brain Rot” descrie mai degrabă starea în care ajungi când petreci prea mult timp consumând conținut și trăind prin ecran. „Alibi” vine după momentul în care realizezi ce se întâmplă și nu mai cauți scuze. De aici și titlul.
N-a fost neapărat un plan de la început să fie o continuare, dar pe măsură ce scriam albumul mi-am dat seama că cele două spun părți diferite ale aceleiași povești. Prima observă fenomenul, a doua îl confruntă direct.
Cred că mesajul a devenit mai tranșant pentru că și realitatea din jurul meu a devenit mai apăsătoare. Am început să văd cât de ușor ajungem să confundăm validarea online cu viața reală și cât de mult timp pierdem fără să ne dăm seama. La un moment dat n-am mai simțit nevoia doar să descriu problema, ci și să provoc puțin ascultătorul. Nu într-un mod moralizator, pentru că și eu cad în aceeași capcană, ci mai degrabă ca un reminder pe care mi-l adresez și mie: închide telefonul din când în când și trăiește ceva real.
Reacția publicului și experiența la Electric Castle
Noul discurs artistic a prins cu adevărat viață acolo unde contează cel mai mult: live, pe scenă. Despre cum a rezonat noul material cu publicul la Electric Castle, Armand povestește:
„Electric Castle a fost unul dintre momentele care mi-au dat cea mai mare încredere până acum. Eram curios cum va reacționa un public care, în mare parte, nu venise special pentru mine, iar energia pe care am primit-o înapoi a fost peste așteptări. Oamenii au fost foarte deschiși, au cântat, au dansat și au rămas conectați pe tot parcursul concertului.
Pentru mine, asta a fost cea mai importantă confirmare: că muzica poate funcționa și în afara cercului meu de ascultători. Când vezi oameni care nu te cunosc și care aleg să rămână până la ultima piesă, îți dai seama că ceea ce faci reușește să comunice ceva autentic. A fost genul de concert după care am coborât de pe scenă cu și mai multă încredere în direcția în care vreau să duc proiectul”.
