“Vom reuși să creăm un sistem de asistență socială rezonabil când vom depăși aceste mituri. În primul rând, acest stahanovism religioso-afectiv al carității, pe de o parte, iar pe de altă parte, această ură pentru asistatul social. În ultimii 36 de ani s-a creat această ură împotriva asistaților social, însemnând că asistații social sunt și pensionarii, de exemplu, care totuși au muncit o viață. Măcar atâta pot să aibă, dreptul la niște îngrijiri decente la sfârșitul vieții lor sau în momentul în care au o boală cronică dură, care îi face incapabili să aibă grijă de ei sau unii de alții, dacă e vorba de o familie. Trebuie să rescalăm într-un mod moderat, rațional și rezonabil necesitățile unui sistem de asistență socială. Și pe fondul acesta a apărut și Pașca.
El face parte într-adevăr dintr-o tradiție religioasă, penticostalismul, care e foarte obișnuită cu crearea acestei rețele de întrajutorare, ceea ce e foarte meritoriu. America se bazează pe asta. E ceea ce se numesc faith-based organizations. Vedem că acum creștinismul american virează către un naționalism de tip white supremacy, anti-migrație, dar asta nu înseamnă că întreaga comunitate creștină americană și toate organizațiile creștine care se bazează pe întrajutorarea ceilalți și pe munca de întrajutorare sunt abuzuri”.
Invitat la “Punctul pe știri”, antropologul Simion Pop, cercetător în antropologia religiei şi antroplogie urbană, a vorbit despre temele importante pe care cazul de la Dumbrava trebuie să le aducă în dezbaterea publică: ce înseamnă asistența socială, de ce e important binele comun, cum se descurcă societățile moderne în a-i îngriji pe cei vulnerabili.
Câteva idei din dialogul cu Simion Pop:
- Dacă nu păstrăm acest realism, de multe ori cu accente tragice, nu vom putea trăi în societate. Utopizând sau demonizând lucrurile, nu rezolvăm absolut nimic. Ce ne trebuie nouă este o scalare serioasă a faptului că asistența socială e un bun public, că trebuie să fim o societate care promovează această idee din a ajuta persoanele vulnerabile. Vorbesc de copii, vorbesc de dizabilități, vorbesc de bătrâni, vorbesc de oameni fără adăpost sau oameni care și-au pierdut familiile, vorbesc de migranți. Dacă nu plasăm această valoare în centrul societății noastre, să nu ne mirăm că ne dezumanizăm. Totuși, cum bine spunea cineva, o țară nu e o firmă. Nu conducem o țară ca pe o firmă și nu scoatem din vizibilitate socială persoanele care nu participă la construcția economică. Ăsta e fascism la un moment dat. O societate, fie că se bazează pe valori seculare ori pe valori religioase, trebuie să aibă acest realism al suferinței umane.. A fi om înseamnă a trece prin aceste lucruri dramatice ale singurătății, ale bolii, ale suferinței, ale lipsei de adăpost, ale lipsei de afectivitate. Și noi trebuie să le suplinim cumva. Cuvântul grijă e foarte important. De fapt, asta e miza. Miza nu e un stat gonflat sau un stat minimal. Miza este stat care susține spațiul public sau nu-l susține.
- Anumite probleme grave ale societății începem să le discutăm serios doar în aceste momente de criză sau de cazuri speciale, pentru că, după cum e încadrat evenimentul de la Dumbrava, pare un pic mai mult decât o simplă știre de presă sau o descoperire a DIICOT-ului sau a instituțiilor legale, pare mai degrabă ceva ce intră în zona unei campanii de presă în care sunt implicați tot felul de actori. Primul lucru pe care ar trebui să-l facem e să nu singularizăm România. A construi un sistem de asistență socială într-o societate contemporană, cu atât de multe și de complexe probleme și în acest moment istoric, e o mare provocare chiar și pentru o democrație versată și cu tradiție. În România ideea de public încă e suprapusă direct pe ideea de stat. Ar trebui să începem un pic să nuanțăm lucrurile. Într-adevăr, trăim într-o perioadă mai ales dominată de niște dinamici economice foarte dure și presante pentru societăți, care încearcă să demanteleze, din păcate, ideea de public, de ce înseamnă public, de ce înseamnă bine comun. Acest bine comun și această idee de public nu se suprapun pe ideea de stat. Pentru că între individ și stat există o întreagă plajă de medieri instituționale, de care trebuie să ținem cont, și care fac ca o societate să fie creativă și să aibă capacitatea de a improviza în situații de criză. Trebuie să păstrăm creativitatea socială, să dăm spațiu improvizației, pe care o pun în contrapondere cu acest discurs hiperproceduralizat și hiperlegalist despre ce înseamnă asistență socială.
- Trebuie să scalăm și această noțiune de stat. Să construim un sistem de asistență socială astăzi e un lucru foarte complicat și el trebuie mereu construit în jurul ideii de public și între stat și comunități. Pentru că e limpede că statul nu poate administra întreaga plajă de problematici care vine cu îngrijirea oamenilor vulnerabili. E un lucru foarte important să spunem că există o presiune incredibilă asupra ideii de public și asupra distrugerii instituțiilor în sens larg publice. Mă refer aici la educație, transport, sănătate, infrastructură. Acum apar cartiere care pur și simplu nu au spații publice. Deci cred că prima noastră pledoarie este pentru a menține această idee de public și a lupta pentru ea și pentru ideea de bine comun. Statul are competențele lui, dar ideea de public e ceva mult mai complex, care implică această conlucrare între privat și public. Noi nu trebuie să pierdem asta, trebuie să avem și un stat care să creeze, să instituționalizeze corect un sistem de asistență publică prin sprijinirea formării în domeniul asistenței sociale, a asistenților sociali, de exemplu, prin legislație coerentă, subtilă și flexibilă și, în același timp, să aibă capacitatea să susțină inițiativele, formale sau informale, ale comunității locale și ale comunității mici. Când vorbim de asistență socială, vorbim de persoane.
- A îngriji o persoană e un lucru foarte greu. E un lucru care necesită virtuți speciale și aș spune și competențe speciale. Și aici apare prima mare tensiune în societățile moderne între modalități seculare, profesionalizate, medicalizate, proceduralizate, de a avea grijă de oameni, de oamenii vulnerabili, că vorbim de copii sau vorbim de oameni în vârstă sau vorbim de oameni care sunt într-un stadiu îngrijiri paliative, și vorbim de dimensiunea de modalități religioase, personaliste oarecum, de a avea grijă de oameni care de multe ori nu sunt pe placul celor care preferă proceduralismul. În cazul țărilor nordice, bisericile luterane, bisericile protestante nordice au devenit practic servicii publice în stat, sunt absorbite în stat și sunt plătite ca atare și se așteaptă de la ele să aibă această grijă socială foarte clar delimitată. Acest tip de grijă, însă, e definit foarte bine în termeni foarte procedurali, foarte științifici, de multe ori hiper-medicalizați, care de multe ori poate nu sunt pe placul anumitor pacienți chiar sau clienți ai acestor instituții sau comunități. Asistența socială nu trebuie utopizată, chiar dacă discursul, mai ales religios, utopizează universalismul și virtuțile asistenței, carității, bunul samaritean, trebuie să nu ne facem iluzii. De multe ori și asistența religioasă nu e incluzivă pe cât ne-am dori. Adică, oamenii au grijă de cine simt că e din aceeași turmă cu ei, ca să zic așa. Dar oricum, există această tensiune între modalități diferite de a avea grijă de oameni, pentru că a avea grijă de un om e foarte greu, necesită cunoștințe psihologice, necesită investiție emoțională foarte puternice, iar la noi primul lucru pe care poți să-l observi e că meseria de asistent social nu are o vizibilitate și o poziție socială serioasă. Facultățile de Sociologie, din păcate, sunt subfinanțate. Nu am încredere în ce se face în facultățile de Teologie, care se numesc Teologie și Asistență Socială. Ani de zile, în revistele de tip Lumea Credinței, Familia Creștină, apăreau acele titluri pe care eu le-am numit stahanovismul carității. Și vă amintesc tipul de titluri. „Părintele Nicolae Tănase, tată pentru 400 de copii." Ce înseamnă asta? Eu înțeleg că ne plac aceste enormități, dar nu putem să nu ne gândim cum trăiesc acei 400 de copii la acel orfelinat al mănăstirii nu știu care, din nu știu ce colț de țară. Există psihologi? Există forme de educație incluzivă, deschisă, care să nu fie neapărat îndoctrinare? Noi nu avem niciun control, dar ani de zile am prezentat lucrurile în acest termen de aproape un soi de virtute creștină expandată, un soi de bunul samaritean pe steroizi, ceea ce e o aberație, evident.
- Sunt foarte multe instituții de îngrijire a bătrânilor care sunt private. Oamenii aceia gândesc în termeni de bugete: cum cumpăr, ce mâncare cumpărăm, ce tip de profesioniști plătim. Dacălăsăm totul pe logica pieței, am pierdut bătălia cu asistența socială reală. Statul trebuie să medieze anumite crize care țin de funcționarea strict economică a acestor organizații. Pentru că, cum am văzut și în cazul Pașca, drama extraordinară e că, de fapt, statul a oferit clienți și pacienți acestei instituții private.
- Noi trebuie să lăsăm ca o societate să funcționeze prin propriii ei pori și prin propriile ei capacități de regenerare, pentru că altfel a murit. Avem într-un bloc o bătrână care la un moment dat nu mai poate avea grijă de ea însăși. Probabil că i se acutizează o boală, observăm că nu mai iese din casă. Cum își mai face cumpărăturile? Cine are grijă de ea? Până să ajungă statul, până să ajungă instituțiile să aibă grijă de un astfel de om, trebuie ca societatea să vegheze asupra acestei situații. Trebuie ca noi, în sistemul educațional, să plantăm grija față de suferința celuilalt, grija față de singurătatea celuilalt, grija față de neputința celuilalt. Dar dacă construim o societate pe steroizi, care e obsedată doar de musculatura eficienței economice, de reușită, de meritocrație, e un rasism social până la urmă.
- Mi-ar plăcea să văd această indignare și în cazul fraților Tate, dar noi ne legăm de Viorel Pașca. Și această mesianizare și această transformare în eroi gonflați, că e ortodox, că e penticostal, că e statul, mi se pare aberantă. Un sistem de asistență socială funcționează dacă noi, fiecare, eu, tu și ceilalți, începem să ne dezvoltăm asistența socială, începem să avem imaginație sociologică, să avem empatie, să înțelegem ce se întâmplă cu un om în situație de risc, că e risc biologic, că e risc social. Dacă nu avem această imaginație sociologică, să legăm biografiile oamenilor în carne și oase de ce se întâmplă lumea asta, am ratat, ca umanitate și ca societate. Ținta societății nu e să creeze economia perfectă. Ținta societății e să facă oameni care să poată să înflorească, care să creeze, care să improvizeze, care să creeze sociabilități vii, care să ne dea bucurie. Pe cât se poate, nu vreau să fiu utopic, dar asta e ținta. Acest umanism care acum apare un pic veștejit e de fapt scopul asistenței sociale.
- Biserica Ortodoxă are o tradiție imensă în instituțiile caritabile și e o tradiție înrădăcinată în creștinismul bizantin: grija față de văduve, copii, bătrâni și bolnavi. Au fost tot felul de instituții în Imperiul Bizantin, bolnițe, hospicii, orfelinate, care într-adevăr au funcționat în acest tip de administrație religioasă, calate pe legislația religioasă. După aceea, trebuie să vorbim neapărat de istorie. Istoria e fundamentală, să nu esențializăm lucrurile. A venit secularizarea averilor bisericești, care a scos tot ce-a însemnat instituții hibride de asistență socială religioasă, pentru că ele necesitau bani, ele necesitau donații. După aceea a venit Carol, Unirea, a reînceput să se înoade relația dintre Biserică și stat, mai ales din cauza celor două războaie, când am avut mari probleme: invalizii și văduvele, și copiii. Și aici, din nou, Biserica a început să se implice. După aceea a venit comunismul, care a ghetoizat liturgic Biserica și a scos-o din zona serviciilor publice. A venit după aceea Revoluția, când Biserica a trebuit să se reinventeze.Vorbim de o infrastructură incredibil de bogată de așezăminte, de asistență socială în Biserica Ortodoxă. Toate mănăstirile care s-au renovat și restaurat pe bani europeni au trebuit să pună în proiectele lor și un așezământ social sau așezământ paliativ. Toate proiectele europene au această cerință de social outreach, de impact social. În ce măsură Biserica Ortodoxă are capacitatea reală prin slujitorii ei sau prin asistenții sociali pe careii pregătește să conducă acele instituții? Asta e altă discuție. Mă tem că nu o are și mă tem că acest limbaj stahanovist, stahanovismul carității de care vorbeam, nu ajută cu absolut nimic. Că apare un singur preot superman, care e tată pentru 400 de copii, nu rezolvă situația. Mai bine investește în ceea ce se numește teologie și asistență socială. Da relația teologilor cu sociologia e aproape zero, iar mefiența și suspiciunea față de disciplinele științifice e masivă, iar noi acum trăim, din păcate, o nouă formă de obscurantism.
- Biserica Ortodoxă e într-o criză. Pentru prima dată în istoria ei, Biserica Ortodoxă Română nu mai definește agenda creștinismului public românesc. E un proces care care s-a văzut cel mai bine la referendumul pentru familie și s-a accentuat cu pandemia. În acest context, au reapărut mișcările neoprotestante, de fapt sunt mișcări evanghelice- baptiști, penticostali. Să nu vă închipuiți că din 2011 până în 2021, când a fost celălalt recensământ, numărul evanghelicilor a crescut. Nici vorbă! Ce s-a schimbat în schimb? S-a schimbat locația lor în spațiul public. Pentru că ce a dovedit Referendumul pentru familie e că motorul Coaliției pentru familie a fost comunitățile evanghelice, care au reușit să redefinească ideea de creștinism în România și ideea de creștin non-confesional.
- Societățile musulmane au un sistem de asistență socială super rafinat și subtil și sisteme financiare alternative de întrajutorare. E un model care merită studiat. La fel cum e de fapt și creștinismul evanghelic în America, care de-a lungul timpului, a creat o efervescență în întrajutorare incredibilă. Adică sunt comunități creștine care au grijă de comunitatea LGBT, au grijă de comunitatea de culoare, comunitatea hispanică, de comunitatea celor care folosesc droguri. Din păcate, trăim și în America nivelarea naționalismului creștin. Trăim și în America inhibarea acestei creativități sociale prin această ideologie dominantă MAGA. Și mă tem că dacă vor continua așa lucrurile, în 20 - 30 de ani, această creativitatе religioasă de întrajutorare și de grijă va dispărea și din America.
- În Europa vedem demantelarea statului bunăstării, care a fost una dintre creațiile splendide ale culturii europene. Avem o cultură a bunului public și comun incredibil, dar care e demantelată încet-încet, pentru că există presiunea militizării. Am făcut o călătorie prin aeroporturi în primăvara asta și am văzut cum reclamele acelea vii de călătorie, la tot felul de obiecte au fost înlocuite cu reclamă la drone. Deci trăim această realitate dură a militarizării bugetelor. Primele lucruri care vor suferi vor fi educația, cultura, asistența socială.
Din păcate, suntem într-o situație tragică. În momentul în care societatea europeană și globală se confruntă cu cele mai mari probleme, trăim cea mai cruntă deprofesionalizare a politicului. Uitați-vă pe cine trimitem în Parlament. Oamenii aceia sunt capabili să facă o lege care să stopeze, de exemplu, violența domestică? Oamenii aceia sunt capabili să creeze un sistem subtil, care să stimuleze atât implicarea grassroots, cât și instituționalizarea din partea statului a asistenței sociale? Am început să citesc legi, sunt și agramate. Orice om care are logică își dă seama că trăim o situație dramatică, din păcate.
- Societatea e atât de marcată de această marketizare politică: șobolanii versus neomaxiștii, progresiștii versus homosexualii versus tradiționaliști, încât noi nu mai putem respira. Orice om care a făcut teren, că e jurnalist sau că e cercetător, știe și se bucură de mulțimea de culori ale societății. Oamenii sunt afectiv foarte compleksi și cel mai crunt aurist, dacă începi să stai cu el la un mic pahar de bere și să discuți despre „dar bunica ta, dar copiii tăi, dar--" vei vedea că descoperi niște resorturi de creativitate socială. Dar nu mai putem respira, pentru că totul e maniheism, totul e marketing politic.
- Dacă mergem la țară, vom vedea următorul fenomen: foarte mulți bătrâni sunt îngrijiți în familie. Intri în acea familie și începi să pui întrebări: acest bătrân este într-un proces de demență senilă, care e o evoluție psihică foarte complexă, care dă stări contradictorii emoționale, amestec de violență și pasivitate. Și le spui oamenilor: „Dragii mei, bătrânul vostru are nevoie de îngrijire de specialitate. Voi știți asta? Și răspunsul e următorul: „Cum să-l dau?" Atât de puternică e dorința de a avea grijă de bătrâni în unele familii, încât aproape că faci rău ca să nu îl dai. E și o mefiență a oamenilor față de ce se întâmplă în instituțiile de stat. Ce se întâmplă acolo cu bătrânul meu? După aceea este cazul nefericit, când bătrânul e abuzat în sânul familiei, pentru că oamenii nu înțeleg ce se întâmplă cu el. E ca și un copil cu dizabilități pe care părinții excedați, că au de mers la muncă, au de crescut alți copii, încep să-l agreseze, încep să-l abuzeze. Care e asistentul social care e capabil să facă o astfel de anchetă sociologică? Să înțeleagă toate contextele și tot ghemul de relații, pentru că a avea grijă de cineva înseamnă a avea grijă de o persoană unică și irepetabilă? E cea mai complexă sarcină a societății, să aibă grijă de o persoană. Nu e ceva marginal: ok, elefantul a îmbătrânit, îl lăsăm să moară; copilul s-a născut așa, nu e bun pentru că e ciobit.
Asta e concluzia iremediabilă a demantelării ideii de bine public și de bine comun. Totul devine “cine are bani trăiește mai mult”, “cine are bani are acces la servicii de sănătate”, “cine are bani are educație bună, are acces la școli private”, “cine are bani poate să-și regleze ritmurile muncii și recreației pentru că are bani să plece în excursii”. Și așa mai departe. Și devenim o societate antiumanistă, acel umanism care ar putea fi terenul comun și pentru gândirea seculară, și pentru gândirea religioasă, se pierde cu totul.
