Maria Popistaşu este una dintre cele mai cunoscute actriţe de film şi teatru din România. A jucat peste 20 de roluri importante în lungmetraje românești sau internaționale, între care amintim: „Întregalde” (r. Radu Muntean), „Mia îşi ratează răzbunarea” (r. Bogdan Th. Olteanu), „Majority” (r. Tessa Hoffe).
Alex Baciu a fost co-scenaristul filmelor „Hârtia va fi albastră” (2006), „Boogie” (2008), „Marţi, după Crăciun” (2010), „Un etaj mai jos” (2015), „Alice T.” (2018), „Întregalde” (2021), regizate de Radu, precum şi al filmelor „Călătoria lui Gruber” (r.Radu Gabrea) și „Principii de viaţă” (r. Constantin Popescu). A debutat în regie cu documentarul „Camera de vizită” (2011).
Rock FM: Pentru că Olga, protagonista jucată de Maria, e connaisseur de vin, voi începe așa: în palat, „Y” se deschide prin note de lămâie, cafea, martini, miros de spital și se distinge prin note de dosare vechi de adopție, ținute în beci. Are un postgust lung, până se mai așază. Voi cum ați descrie caracterul filmului?
Alex Baciu: Aș zice, mai puțin poetic, că e ca o pastilă foarte amară dar glazurată cu ceva dulce, ca să o poți înghiți.
Maria Popistașu: Cred că asta e ideea. Să-ți dea un pic de gândit la lucruri mai puțin plăcute, dar fără să-ți dai seama că primești tipul ăsta de tratament. Te păcălește cu un pic de râs, cu casele alea frumoase, cu sweet life.
Rock FM: A fost de la început în scenariu povestea adopțiilor de după Revoluție?
Maria Popistașu: Așa a plecat povestea. Am avut nevoie de tipul ăsta de conflict pentru personajul Olgăi. Ne doream să fie ceva ce nu mai poate fi reparat, oricât de mult ar fi aprofundat problema.
Imaginile de la TV cu copiii din orfelinate în anii ‘90 sunt lucruri pe care le-am trăit și eu și Alex. Ne uitam toți atunci la reportajele făcute de televiziunile venite din străinătate. Ne puneau în față o oglindă destul de puțin flatantă.
Rock FM: Într-un interviu spuneați că apatia angajatei de la orfelinat vi s-a părut cea mai atroce secvență din acel reportaj.
Alex Baciu: Emoțional, te afectează imaginile cu copiii. Dar rațional, îngrijitoarea aceea este de fapt vectorul abjecției sau a felului în care oamenii pot deveni niște monștri, pe nesimțite.
Maria Popistașu: Întrebată cum a putut suporta să vadă copiii în condițiile de acolo, această angajată vorbea despre necazurile ei, că nu avea unde să lucreze altundeva. E ceea ce acum se numește tone-deaf. Nu mai realiza în ce situație se află și în ce măsură este ea, de fapt, o parte a acestui angrenaj. Fiecare dintre noi ne căutăm scuze și căutăm să supraviețuim cu cât mai puține zgârieturi.
Alex Baciu: Ea e înspăimântătoare pentru că și-a adormit conștiința și asta e, de fapt, paralela cu personajul Olgăi și cu celelalte personaje.
Rock FM: Genul ăsta de atitudine îl vedeți repetat, la nivelul societății, și în zilele noastre?
Alex Baciu: Întotdeauna când începi să radiografiezi comportamente umane și ajungi să pui un anumit tip de întrebări, obții răspunsuri general valabile.
Lucruri îngrozitoare s-au întâmplat și urmează să se întâmple. Una din explicațiile faptului că ele se tot repetă este că oamenii sunt capabili să devină ceva înspăimântător dacă se adună condiții suficiente.
Ambiția filmului e asta: nu să vorbească despre un caz punctual, ci să îl folosească drept pretext pentru a discuta ceva mai profund. Faptul că sunt mai puțini eroi în lumea reală decât ne imaginăm. Și, da, ceea ce vedem în oglindă când ne privim ar trebui să fie destul de puțin flatant. Ar trebui să ne privim ceva mai critic.
E motivul pentru care nu cred că Olga e un personaj pozitiv. Poate doar în comparație cu cei care o încojoară, dar nu cred că fundamental se salvează. Eu nu mai cred în personaje ficționale exemplare.
Rock FM: Spuneați că „Y” ia în discuție și limitele empatiei. Dar totuși vorbește despre o clasă privilegiată, mai ales în societatea românească. Prima parte nu mi-a făcut oamenii din film foarte simpatici. Mă gândeam la tablourile acelea cu aristocrați când erau pictați la comandă, în saloanele lor.
Maria Popistașu: Nu am căutat să-i facem nici simpatici, nici antipatici. Nu am căutat să controlăm în niciun fel asta.
Alex Baciu: Pe de altă parte există o fascinație pentru oamenii cu bani. E o combinație de lucruri aspiraționale, dar și un fel de voyeurism. Cred că un american a numit asta plutografie, într-o paralelă cu pornografia. Ne place să ne uităm la oameni bogați. Îi detestăm și îi admirăm în același timp. E o relație bizară acolo.
Rock FM: Se spune și explicit la un moment dat în film că este o discuție despre responsabilitatea privilegiului.
Alex Baciu: După Revoluție, mulți oameni din România au avut sentimentul de victimă. Într-un fel, în paralel cu ce spune îngrijitoarea de la cămin, ne-am simțit cu toții victimele lui Ceaușescu. Cred că e momentul să considerăm că ne-am maturizat și să ne putem uita la noi altfel. Să ieșim din cercul în care lucrurile au avut fatalitatea asta: „Așa au fost vremurile, nu se putea altfel...”
Rock FM: De fapt e o fugă colectivă de responsabilitate, nu?
Alex Baciu: Depinde cum te plasezi în viață. Sunt mai degrabă de părere că nu există alt Dumnezeu decât conștiința mea. Și atunci, în relație cu conștiința, se nasc toate întrebările astea. Dacă reușești să ți-o adormi ușor și să spui „nu se putea, nu e vina mea, nu aveam ce să fac”, asta deschide calea tuturor grozăviilor pe care le fac oamenii. Dacă reușești să o ții trează și alertă, lucrurile devin mai complicate.
Rock FM: Alex, tu ai colaborări importante pe partea de scenariu cu Răzvan Rădulescu, Radu Muntean, Constantin Popescu și, că tot vine Ben Wheatley la TIFF, mi-am amintit o replică din filmele sale: „This party lacks the civilising influence of women”. Cum a funcționat parteneriatul vostru creativ, pe partea de regie dar mai ales la scenariu?
Alex Baciu: Răspunsul scurt e că a funcționat bine. Răspunsul lung e că nu cred că poți scrie în pereche sau în grup decât cu oameni cu care ai afinități. E important să-ți placă și să-ți displacă aceleași lucruri. Să ai un fel de antrenament în a observa realitatea. Când se întrunesc condițiile astea, e minunat. Dar asta e destul de rar. Nu am altă rețetă. Chiar trebuie să existe un fel de lungime de undă comună.
Tehnic, am făcut ce am făcut întotdeauna când am scris. E un proces care e 90% discuții și 10% scris efectiv. Când se ajunge la scrisul efectiv, aproape toate lucrurile au fost deja rezolvate în capul nostru. Aproape nu mai contează cine ce secvență ia să scrie. Se împarte în mod egal și aleatoriu.
Așa am făcut dintotdeauna și nici nu mai cred că pot inventa altă metodă. Dar primul lucru e acest proces și e cel mai greu. Să-ți găsești timp să discuți, să te gândești la soluții, la balast.
Maria Popistașu: Pentru că locuim totuși împreună, timpul a fost cel mai ușor de găsit.
Rock FM: Maria, nu știu cum ați lucrat la dialoguri dar risc să zic că rolul tău pare autoreferențial, că ai luat destul de mult și din tine. Eram curios dacă ai avut vreun model feminin când ți-ai construit personajul.
Maria Popistașu: Nu aș zice că am luat așa de mult din mine. Sigur, Olga este un personaj cu mai multă încredere în ea și mai în control.
Cred că, de fapt, e o combinație. Ca să găsim vocea personajelor, aduceam în discuție persoane existente. Dar n-am niște modele, n-am niște nume, nu așa funcționează.
Pe măsură ce discutam personajele, fiecare a căpătat biografie, preocupări și un anumit tip de discurs.
Asta a fost partea care ne-a plăcut cel mai mult odată ce am construit situația și personajele: am discutat atât de mult despre fiecare în parte că, la un moment dat, mi-era clar că aș putea scrie în continuare și alte filme tot cu personajele astea. Am impresia că știu exact cum ar vorbi, ce ar spune și cum ar reacționa în orice situație. Dar m-aș feri să spun că este autoreferențial.
Rock FM: E un film despre moșteniri și mai ales despre moștenirile pe care nu le putem refuza.
Alex Baciu: Așa cum nu poți refuza nici moștenirea genetică pentru că nu-ți poți alege părinții, nu poți refuza nici moștenirea culturală. Te naști într-un anumit context, iar contextul ăla vine cu toată istoria și cu toate tulburările lui. Ceea ce psihologic s-ar numi traume.
Rock FM: Maria, ai avut multe roluri la acest film. Pe lângă, evident, joc, regie, alegeri de costume, mi-a atras atenția că ai făcut și scouting de locații. Pentru un film desfășurat mai ales în interior, de ce a fost atât de important acest proces pentru tine, pentru voi?
Maria Popistașu: Poate pentru că am vorbit foarte mult despre el și îmi era foarte clar cum trebuie să arate. În același timp, știam că o să ajungem greu în spații din acestea pentru că oamenii care au case atât de frumoase...
Alex Baciu: Nu pot fi convinși cu bani (râde).
Maria Popistașu: Nu pot fi convinși să lase o echipă de filmare, oricât de mică, să intre în casa aia atât de frumoasă. Pentru noi era important ca spațiile să arate așa, ușor artificial, aproape ca niște diorame. Sunt și locuite, dar întotdeauna gata să fie fotografiate pentru un pictorial.
Filmul este aproape exclusiv în interior. Era important ca spațiile să fie - nu știu dacă să zic frumoase - dar foarte îngrijite. Era important și să vezi ce se riscă. Din ce tip de confort iese Olga dacă decide să chestioneze mai mult problema sursei banilor. Ce au plătit de fapt banii moșteniți.
Asta a complicat lucrurile în momentul în care am început să căutăm case, apartamente, spații de filmare. Era greu să convingem oamenii. Nimeni nu vrea să își riște confortul.
Rock FM: Apropo de confort și bani, se vorbește din nou zilele astea și despre cât de greu e să faci film în România, deși nu vreau să vă fac să vă simțiți vinovați că ați avut finanțare la film. Alex, spuneai că la începuturile tale șansele de a face film pentru cineva proaspăt ieșit din UNATC erau aproape zero. În perioada aceea l-ai întâlnit pe Răzvan Rădulescu și se filma „Marfa și Banii”. Cum vedeți voi acești 25 de ani care au trecut legat de cinemaul românesc? Ce șanse are acum un tânăr la început de drum?
Alex Baciu: E o discuție complexă și greu de rezumat ca să nu devii simplist. Cred că s-au schimbat fundamental lucrurile. Spun asta pentru că s-au democratizat foarte tare mijloacele de producție. Ceea ce în anii ‘90 însemna un aparat de filmat cu peliculă care trebuie developată și așa mai departe, astăzi se poate face realmente cu telefonul pe care toată lumea îl are în buzunar. Asta schimbă un pic datele jocului.
Între timp, a dispărut aproape complet infrastructura și felul în care poți să exploatezi un film în România în sistemul vechi de cinemauri. Iar filmele astea nu au loc la mall-uri. Pentru că s-au democratizat mijloacele de producție, există și o cantitate uriașă de producții. E greu să discerni printre ele. Critica de film a intrat și ea într-un fel de criză.
Procesul aproape tradițional de finanțare întârzie foarte mult și asta cred că te macină ca tânăr creator, când ar trebui să faci lucruri cu o frecvență mai mare. Ar trebui scurtat timpul de așteptare pentru că e cel mai mare pericol.
Admir foarte tare cineaștii care pot să lucreze mult și nu intră în tot procesul ăsta birocratic care la un moment dat pare nesfârșit: ai o idee, scrii o poveste, te duci în training-uri cu povestea, de acolo în niște târguri și așa încep niște promisiuni și toate astea costă foarte mult timp.
Maria Popistașu: Și în perioada asta de așteptare întotdeauna e un pericol foarte mare să te deziluzionezi, să te blazezi, să te întrebi dacă mai este relevant subiectul pe care vrei să-l abordezi. Și, da, face într-adevăr lucrurile complicate pentru tineri. Uite, au trecut doi ani de la ultimul concurs CNC.
Tu spui să nu mă simt vinovată că am primit finanțare, dar nu mă simt deloc așa. N-am primit o finanțare care să acopere mare lucru. A trebuit să scoatem bani și din piatră seacă pentru film.
E un topic care m-a atins destul de puțin în prima parte a carierei, pentru că eram actriță. Mă duceam, îmi faceam meseria și nu resimțeam această problemă a finanțărilor. Simțeam doar că oamenii ale căror filme îmi plac nu au acces la mai multe fonduri în așa fel încât să lucreze mai mult.
Când am intrat mai adânc în acest mediu, am realizat cât este de greu. Într-adevăr mi se pare groaznic să aștepți ani în șir să afli dacă îți poți face filmul. E neplăcut, trist și dezamăgitor.
Rock FM: Pentru că ai pomenit, Maria, meseria ta de bază, știu că repetiția cu actorii înainte de filmare a făcut parte din metoda ta de lucru la „Y”.
Maria Popistașu: Pe de o parte, procesul ne face plăcere, pe de altă parte e necesar. Fiind resurse financiare limitate, nu îți permiți să petreci multe zile în spațiul în care filmezi și atunci ești obligat să fii eficient. Când ajungem să filmăm, vrem să avem lucrurile așezate. Să nu avem surpriza că nu știm textul sau unde este poziția în spațiu. Am avut două prime săptămâni de repetiții chiar la noi în casă, inclusiv cu Carmen Tofeni, operatoarea.
Asta m-a făcut să mă gândesc că, venind cu toate temele făcute, poate pierzi un fel de prospețime. E ceva ce am descoperit la montaj. Am ales să păstrez anumite „accidente”, că mi se păreau mai frumoase. Când repeți temeinic, accidentele astea sunt tot mai puține, ceea ce e un dezavantaj.
Rock FM: Filmul e în competiție la TIFF în secțiunea Zilele Filmului Românesc. Cine mai vine la Cluj în afară de voi doi?
Maria Popistașu: O parte din echipă, și din fața și din spatele camerei. Vor veni Carmen Tofeni, Andu Radu, editor și colorist, actrițele Victoria Răileanu, Ecaterina Lupu și Lucreția Mandric.
În același timp, ne-am împărțit, pentru că începem proiecțiile speciale în țară. Pe 21 iunie avem una la Timișoara, pe 23 va fi premiera în București la Cinema Muzeul Țăranului, iar pe 26 iunie filmul iese în cinematografe și vedem de acolo.
Mi-am amintit cum e cu mersul la cinema la noi, tot vorbind zilele astea cu prietenii. Am fost la un film românesc la mall și, când ne-am luat biletele, doamna de acolo ne-a avertizat: „Dar știți că e românesc?”.
Rock FM: Fiind ediția aniversară TIFF v-aș întreba dacă aveți o amintire preferată?
Maria Popistașu: N-aș zice că e preferată, dar e una care trebuie spusă: acolo ne-am cunoscut (râde).
Alex Baciu: Apropo de tineri, Maria a fost în juriul competiției locale TIFF și a văzut un număr impresionant de scurtmetraje. Aproape 40, toate produse în jurul Universității de la Cluj. Asta spune ceva și despre ce înseamnă festivalul, mai mult decât cele două săptămâni cât durează. Spune ceva despre comunitatea care crește acolo odată cu festivalul, generație tânără de iubitori de cinema.
Rock FM: La capitolul trivia, cine dintre voi e fan Michael? Pentru că sunt multe referințe în film la el.
Alex Baciu: Pentru mine a fost primul contact cu o vedetă de calibrul ăsta. Am fost la primul lui concert în România, pe fostul stadion „23 August”. Una dintre experiențele care m-au marcat în adolescență.
Când a fost în România, toți politicienii au căutat să se pozeze cu el iar Stolojan a ținut celebrul discurs cu „Dragă domnule Michael”. L-au dus inclusiv să viziteze un orfelinat. Ceea ce acum, după ce știm mai multe despre biografia lui, pare cel puțin bizar.
Rock FM: Te-am întrebat acum mulți ani ce ai nevoie ca să scrii filme. Spuneai că în primul rând îți antrenezi observația ca scenarist, că ai nevoie de o ureche antrenată. Ai mai adăuga astăzi ceva?
Maria Popistașu: Cred că nu termini niciodată să te antrenezi.
Alex Baciu: Da, mă feresc să dau sfaturi, în parte și pentru că mă simt suficient de bătrân, nu mai e nevoie să devin și sfătos (râde).
Orice gust se cultivă continuu. Nu poți să spui „gata, acum am suficient”. Cum e și cu vinurile, trebuie să-ți lași loc să fii surprins tot timpul, să te străduiești să nu devii foarte snob și să găsești o plăcere în tipul ăsta de formare continuă. Să-ți păstrezi viu și spiritul critic. Ți-e clar că anumite lucrurile nu-ți plac și, în opoziție cu ele, să încerci să te apropii cât mai mult de lucrurile care îți plac. În același timp, să fii conștient tot timpul că procesul are rezultate imperfecte, perfecționabile. And that’s the joy of it!
Rock FM: Maria, în 2020 spuneai despre tine așa: „Voluptatea unui om căruia îi place să fie mereu în control este de fapt că, în momentul în care joc, vreau să fiu față în față cu un regizor în care am completă încredere”. Ai avut încredere în tine ca regizoare și în deciziile tale la „Y”?
Maria Popistașu: În momentul în care am lucrat, da. Procesul de regie este complicat când, în același timp, și joci, pentru că am avut această particularitate de lucru.
În cele două săptămâni de repetiții despre care am zis, mai mult am regizat. Mi-a plăcut să regizez, dar e mai greu când filmezi propriu-zis. E complicat să intri în scenă și să ieși. Și atunci trebuie să am încredere în partenerul de regie, în cazul ăsta, Alex.
„Y” a avut aseară avanpremiera la Cinema Victoria din Cluj-Napoca și mai are o proiecție specială în cadrul TIFF, sâmbătă, 20 iunie (15:45), la Cercul Militar. Din 26 iunie se lansează în cinematografele din România.
