Un băiat de 10 ani cumpără din greșeală doi pantofi pentru piciorul drept, așa că pornește într-o călătorie ca să-l găsească pe cel stâng. Este o aventură sensibilă despre curaj, prietenie și descoperirea de sine. Protagonistul filmului este tânărul actor Matei Donciu. Interviu consemnat de Lucian Mircu, corespondentul Rock FM la TIFF, ediția 25.
Rock FM: Primul lucrul la care m-am gândit, fiind o schimbare de registru, ce-ți veni să faci un film pentru copii?
Paul Negoescu: Nu cred absolut deloc că am făcut o schimbare de registru. Pentru mine, toate filmele pe care le-am făcut spun ceva despre mine și mă regăsesc în toate. Poate din punct de vedere estetic, într-adevăr, să fie o diferență dar nu prea sunt genul de cinefil care să creadă că stilul unui regizor vine neapărat din formă. Mai degrabă forma ar trebui să urmeze povestea.
Ce-mi veni? La o serbare de Crăciun eram cu copiii, eu și Radu Stancu, producătorul. Discutam de filmele la care se uită copiii noștri și ne-am vărsat oful amândoi că nu există filme românești recente pentru copii pe care să le putem arăta și lor.
Am încercat, evident, cu „Veronica”, când fata mea era mai mică. I-a plăcut, mai ține minte și acum cu „trăistuța”, cu niște cântecele, dar nu prea există filme recente pe care am vrea să le vadă. De la asta a pornit.
Rock FM: Că ziceai de
poveste, eram curios cum ai lucrat cu Mihai Mincan la scenariu. Mai ales că el
a regizat recent un film, „Dinți de lapte”, văzut din
perspectiva unui copil. Ați pus și amintiri din copilăriile voastre?
Paul Negoescu: Mihai Mincan a fost antamat de producător să scrie un scenariu și el a venit cu povestea originală. Da, s-a inspirat din copilăria lui, nu neapărat în termeni autobiografici, ci mai degrabă legat de atmosferă.
Mihai și cu mine am avut copilării foarte diferite. El a trăit în Ardeal, la Târgu Mureș, eu la București. El a mai avut vizite la țară, eu mai puțin. Dar totuși ne-a conectat ceva prin scenariu. Am avut multe emoții comune în ceea ce privește curajul de te arunca în necunoscut, de a încerca să rezolvi singur niște lucruri, în anumite rușini. Genul ăsta de emoții m-a atras la scenariu, plus că mi-a vorbit foarte direct despre singurătatea pe care o simte un copil.
Pornind de la scenariul scris de Mihai, am venit cu niște soluții apropo de lucrurile pe care le simțeam diferit. Am venit și cu input personal, dar nu la nivel autobiografic, ci mai degrabă la nivel de senzații.
Rock FM: Apropo de senzații, am văzut filmul împreună cu fiul meu de 12 ani. Fiind despre un copil singur în fața obstacolelor, a forțelor ostile, i-am spus la un moment dat în timpul vizionării:„zici că e Singur acasă”. Băiatul meu a răspuns: „Nu, e Singur afară”. Chiar e foarte multă natură și e filmat cu multă grijă de Ana Drăghici, partenera ta de viață și una dintre cele mai vechi colaborări ale tale. Cum ați lucrat aici?
Paul Negoescu: Înainte să răspund, mă oftic că nu ne-a venit și nouă titlul „Singur afară” (râde). Ar fi fost foarte bun pentru promovarea în cinematografe.
Cu Ana am colaborat ca întotdeauna. La noi nu există probleme de comunicare nici în cuplu, nici în relația operator-regizor. Ne vine atât de la îndemână, că efectiv nu mai bag de seamă de ce funcționează.
Rock FM: Te întrebam mai degrabă legat de cum ați decis să filmați călătoria băiatului. Mi se pare că filmul are uneori un caracter de basm, aproape magic. Aproape că levitează uneori.
Paul Negoescu: Întâi am discutat despre ce e filmul, tema, și apoi despre cum vrem să îl povestim. Asta a fost direcția: să înceapă ca un film banal românesc realist, „Viața la țară”. Treptat, fără să-ți dai seama ca spectator, să te fure un pic, să devină mai magic. Apoi, de la un moment dat, să nu-ți mai dai seama dacă e vis sau realitate.
Acesta a fost brief-ul de la care am pornit. Muzica să fie din ce în ce mai prezentă. La început, imaginea să pornească de la o cameră handheld și apoi să devină mai plutitoare. Să-ți dea senzația de vis prin înălțimea camerei și prin obiective. Am început cu obiective standard și am încheiat filmarea cu obiective anamorfice care dau tot felul de efecte.
Rock FM: Cum a fost formulat acest brief pentru Marius Leftărache, cel care a compus muzica?
Paul Negoescu: Ca muzica să-ți intre pe sub piele fără să-ți dai seama. Avem muzică doar din momentul când copilul rămâne singur. Adică se aude o muzică foarte fină. Și urmăream un crescendo.
Rock FM: Pentru mine a funcționat acest crescendo. E ca în copilărie când ai o zi foarte plină, care se lungește mult după ora de culcare. În starea aia de veghe, tot ce s-a întâmplat în timpul zilei continuă parcă în vis, ca un film cu flashback-uri. Acolo m-a dus secvența când copilul intră în mașină și șoferul începe să-și povestească amintirile.
Paul Negoescu: Apropo de input personal la scenariu: textul șoferului este povestea bunicului meu, care s-a întors pe jos din Basarabia până la București. Asta doar așa, ca trivia.
Rock FM: Alt personaj important în film este Bapé, câinele. Un citat celebru din publicitate zice că, dacă pui într-o reclamă o femeie frumoasă, un copil sau un animal, sigur va atrage atenția. În același timp, în cinema se zice că e greu să lucrezi cu copii și cu animale. Cum a fost pentru tine?
Paul Negoescu: A fost spaima cea mai mare de când ne-am apucat de proiect. La câine nici nu mă gândeam cum va fi. Mai întâi trebuia să trec peste hopul de a găsi un copil, destul de mic ca vârstă, care apare în toate secvențele.
Mai lucrasem cu copii la alte filme și ne-am chinuit un pic. Pentru o secvență a fost ok, dar pentru un film întreg e mult mai greu. Ne-am propus să filmăm în ordine cronologică tocmai ca actorul-copil să înțeleagă mai bine unde se află în poveste.
Am avut un noroc chior, cum ai odată la foarte mulți ani. L-am găsit, cu ajutorul Florentinei Bratfanof, pe Matei Donciu care joacă senzațional personajul principal.
Încă de la casting am simțit că o să fie bine. La fel și cu câinele. Ricky e un câine super profesionist, mai jucase în alte filme și reclame. A făcut efectiv tot ce i-am zis.
Îți jur că am avut probleme mai mari cu actori profesioniști decât am avut cu câinele ăsta. Am întâlnit de-a lungul vieții actori care nu se opreau la semn. Cu câinele n-am avut nicio problemă: se oprea exact unde trebuia, lătra când trebuia, se băga pe sub garduri când trebuia. Făcea șapte duble la fel.
Și mai și arată cum trebuia să arate. Când au început să-mi prezinte câini, majoritatea erau de rasă, foarte drăgălași, simpatici. Mie îmi trebuia o javră care să arate înfricoșător de la început, să-l sperie pe copil. Iaca, am găsit câinele ideal pentru a juca rolul lui Bapé.
Rock FM: Ai zis că filmul pleacă într-o notă realistă. În capul meu era gândul: ce faci când pornești cu doi de stângul în viață? Am simțit și o anumită observație socială. Poate e doar la nivel de sugestie, fiind pe fundal lumea aceasta de la țară sau din orașe mici în care ai mai puține opțiuni, cu mulți părinți sau frați mai mari plecați la muncă în străinătate. A fost în intenția voastră?
Paul Negoescu: Poate nu la nivelul ăsta ideologic, deși toți din echipă împărtășim anumite gânduri legate de asta. Dar nu ne-am propus să facem un film politic.
Gândul care m-a animat pe mine a fost că, mai ales când ești copil, nu evaluezi neapărat corect greutatea a ceea ce urmează să faci. În sensul că poate părea un obiectiv realizabil să te duci până la oraș să-ți iei pantofi iar lucrurile să se complice de așa natură că nu-ți mai dai seama ce să faci mai departe: te întorci sau să continui să mergi? Mai degrabă ăsta a fost gândul care m-a împins în construcția poveștii: să nu știe personajul Filip dacă e mai aproape de țintă sau de renunțare.
Scopul filmelor nu este de a face copiii să fie mai curajoși. Spui o poveste cu care ei relaționează și înțeleg că și alții trec prin aceleași lucruri. Dar nu cred în puterea schimbătoare a filmelor. Uită-te și tu, 99% din filmele americane sunt despre cum să fim oameni mai buni, mai solidari, cum să ne ajutăm unii de alții și... îl aleg pe Trump. E clar că nu funcționează. (râde)
Rock FM: Mi s-a părut interesant felul în care Matei îl joacă pe Filip. Nu e tipicul de actor copil lipicios. Sigur că e simpatic, dar face un joc mai subtil, nu cum vedem uneori la actorii-copii.
Paul Negoescu: Căutam un băiat care să îmi transmită o fragilitate. Nu căutam tipul de copil-actor care interpretează, care joacă.
Am avut la casting foarte mulți copii care fac teatru, operă pentru copii și ei vor tot timpul să arate prin ce trec, ce emoții au. Pentru tipologia de copil din filmul nostru mai degrabă încerci să-ți conții emoțiile, nu le arăți. Și cred că asta face mai credibil jocul lui Matei.
La majoritatea copiilor îți dai seama că e un joc. Ei nu trăiesc lucrurile alea, se prefac. Matei nu se preface. Are acea fragilitate.
Rock FM: De multe ori ne așteptăm ca filmele pentru copii să fie numai o veselie și emoții pozitive. Dimpotrivă, acum o zic ca părinte, mi se pare că n-ar trebui să îi ferim și de emoțiile negative.
Paul Negoescu: Da, nu le facem deloc bine dacă îi ferim. Dar personajul din film nu are motive mari de tristețe. În general, este un personaj cu mult optimism în el. Și trebuia contrabalansat optimismul ăsta cu acea privire un pic tristă pe care o are Matei.
Rock FM: În final, spune-mi despre prezența voastră la TIFF.
Paul Negoescu: Filmul e în secțiunea MiniTIFF și la Zilele Filmului Românesc, în afara competiției. Ambele proiecții vor fi în săli mari: una la Casa de Cultură a Studenților, cealaltă la Cinema “Florin Piersic”. Noi o să fim prezenți în echipă destul de măricică, inclusiv o fată din Cluj care a jucat în film. Câinele va veni doar la premiera de la București, în septembrie, când va fi lansat în cinematografe.
„Atlasul
Universului”, prezentat recent în selecția Cannes Écrans Juniors din
cadrul Festivalului de Film de la Cannes, va fi proiectat pentru prima dată în
România în cadrul TIFF.25, pe 18 și 20 iunie.
