POV: Adrian Sitaru de la TIFF 2026: „Pentru mine, filmul e ca experiența de jam-session”

La scenariul „Piatră Foarfecă Hârtie” a început să lucreze încă din 2017, anticipând într-un fel evoluțiile tehnologice din prezent. Laura (Ioana Flora) are 45 de ani şi suferă de amnezie. Ea și familia ei pornesc într-o călătorie spre Turcia, doar pentru a se trezi prinși cu toţii într-un joc de iluzii care distorsionează realitatea. Din distribuție mai fac parte Bogdan Albulescu, Cosmina Stratan, Andras Buzasi.

De loc din Deva, Adrian Sitaru este regizor și scenarist cunoscut pentru „Pescuit Sportiv” (2008), „Din dragoste cu cele mai bune intenții” (2011) și „Ilegitim” (2016). „Piatră Foarfecă Hârtie” a avut premiera mondială la cea de-a 29-a ediție a prestigiosului festival Tallin Black Nights Film Festival din Estonia unde Sitaru a obținut Premiul pentru Cel Mai Bun Regizor în secțiunea „Rebels with a Cause”.

Rock FM: Piatră Foarfecă Hârtie sau Blindsight e prezentat ca un film din zona experimentală, ceea ce și poate intimida publicul. Cât de important e pentru tine să experimentezi în continuare în cinema?

Adrian Sitaru: Nu fac din asta un mare obiectiv. Când scriu scenarii îmi place să experimentez, dar e și un mod de a trăi muzica. M-au interesat mereu jam-session, formule din jazz și îmi plăceau trupele care experimentau în muzică, mai mult decât ce e clasic și mainstream, care de la un punct mă plictisesc. Îmi plac Led Zeppelin, Pink Floyd și alte trupe care pot să pară acum bătrânești și mainstream, dar la timpul lor au inovat.

Cred că încerc cu fiecare film să experimentez ceva. E ceva instinctiv, nu neapărat după un plan, ca să îmi și placă ceea ce fac. De asta accept foarte ușor proiecte din zona teatrului, pentru că în teatru ești chestionat mult mai puțin legat de ce vrei să faci. Ești creditat  - ,just do it’ - și poți să împingi mai departe ideile pe care vrei să le încerci.

Rock FM: Ai pomenit numele astea de formații și noi vorbim pentru Rock FM, așa că rămân un pic în zona muzicală. Am văzut că ești creditat cu muzica pe genericul final.

Adrian Sitaru: E simplu. N-au fost suficienți bani, iar muzica de fapt e foarte scumpă. De exemplu, pentru o scenă în care cânta băiatul din film am vrut ceva de la Nine Inch Nails, o piesă ale cărei versuri se potriveau. Nu trebuia decât îngânată de copil. Costul pentru a folosi doar versurile și melodia pleca de la niște zeci de mii de euro. E nedrept pentru filmul european, nici nu mai zic de cel independent, că nu poți să te atingi de muzică.

Așa am ajuns să fac aproape tot soundtrack-ul. L-am făcut cu două degete pe o aplicație gratuită. Uite, mai am încă două piese în telefon. Aplicația asta e intuitivă, îți dă tot felul de instrumente, îți mai trebuie un pic de ureche să le cuplezi. Până la urmă nici nu-mi pare rău: a fost gratis, că am făcut-o eu, mi-a și plăcut și nu era nevoie de mai mult. Mi se pare exact în spiritul filmului că poți face și singur genul ăsta de muzică, cu ajutorul tehnologiei.

Pe coloana sonoră apare și o temă laitmotiv. E compusă de Laurie Spiegel, una dintre pionierele muzicii electronice, născută în 1945. În anii ‘70 făcea muzică pe sintetizatoare după niște algoritmi, un fel de precursor al AI-ului. Am vrut neapărat o melodie de-ale ei și Laurie Spiegel ne-a dat acordul să o folosim.

În muzică și în orice altceva, tehnologia de fapt a democratizat accesul. Nu trebuie să fii un mare virtuoz sau să studiezi mulți ani un instrument. Vezi muzica electronică și digeiala. Poți să creezi fără să mai ai nevoie de bani, garaje și studiouri scumpe sau nu știu ce agenți. Asta mi se pare mișto și în cinema. Dacă ai un concept bun, poți face film și cu telefonul. Evident, nu orice film merge făcut așa, dar acum ai totul la îndemână ca să fii cu adevărat autorul unic al unui film. De la imagine la muzică, ai filmul în telefon.

Rock FM: În filmele tale ai lăsat mereu loc și pentru improvizație. Vorbind recent despre lucrul cu actorii ai zis că nici tu nu știai cum vor reacționa în anumite scene. Cum știi atunci că ceea ce improvizează actorii e în acord cu direcția pe care ți-o propui?

Adrian Sitaru: Sunt două aspecte pe care le urmăresc. Unu, ca ideile care se nasc acolo să se potrivească cu ce am pus în scenariu. By the way, actorii n-au primit niciodată scenariul la „Blindsight”. Pe de altă parte, am tot lucrat cu ei versiuni ale situațiilor, deci știam că improvizația lor e în linie cu ce voiam de la scena respectivă.

Doi, e ca la muzică: când asculți ceva îți dai seama dacă sună fals. Ești ca dirijorul care ascultă și, dacă nu funcționează ceva, mai faci o dată sau reglezi o bucățică. Ține de jocul actorilor, de ritm dar ține și de un flow pe care îl urmărești cu, nu știu ce organ e ăsta, să-i zicem ureche muzicală sau ochi cinematografic.

În improvizație, rămâne totdeauna zona asta de necunoscut: oare chiar ai acoperit tot? Pe de altă parte, cum spuneam, mă bazez pe instinct că în final va funcționa.

E și greu, pentru că îți propui niște lucruri, le scrii, le tot gândești și e firesc că atunci când nu decurg cum ți-ai imaginat, să crezi că e prost și să te sperii. Deci trebuie să te și obișnuiești un pic cu metoda asta, să te lași dus de actori dacă simți că e bine ce fac.

Cu niște actori buni, de obicei lucrurile nu o iau razna, dar trebuie să acorzi credit și o anumită libertate. Pentru mine, e ca experiența de jam-session din muzică: dacă colaborezi cu instrumentiști foarte buni, lucrurile funcționează și curg în continuare chiar dacă nu sunt cum ți le-ai imaginat la început. De cele mai multe ori poate să iasă și mai mișto decât ți-ai imaginat.

Asta nu înseamnă că te duci nepregătit la filmare. Pentru „Piatră Foarfecă Hârtie”, am lucrat în vara dinaintea filmărilor timp de o săptămână cu cei patru actori din rolurile principale. Am făcut repetiții și în București. Fiecare știa ce tip de personaj are, fiecare avea un backstory. Nu ne-am dus să improvizăm ce ne trece prin cap.

Chiar cu toate repetițiile, prima scenă a fost trasă în două zile a câte 12 ore de filmare. Am încercat multe lucruri și nu ne-au ieșit din prima.

Rock FM: În film, vedem totul din punctul de vedere al personajelor. Care-i treaba cu filmarea asta tip POV?

Adrian Sitaru: Îmi doream zona asta în care nu mai știi unde ești, perspectiva de joc video foarte realist. Cred că acolo se va ajunge, dacă nu cumva s-a ajuns deja: ,te uiți la un meci de fotbal sau la jocul FIFA’?

Aveam niște îndoieli legate de POV (point of view), dar studenții mei de la Universitatea din Cluj au văzut filmul și pare că au înțeles. Nu zic că am vrut să fac un film pentru tineri, dar am vrut să intru în stilistica asta a jocurilor. Cu Adrian Silișteanu, directorul de imagine, ne-am uitat la tot felul de jocuri video, cum sunt construite POV-urile altfel decât în realitate.

Rock FM: E interesant că ai construit filmul în perioada în care erau încercările cu VR.

Adrian Sitaru: De acolo am și pornit cu gândul scriind scenariul.

Rock FM: Pe tine nu te sperie un pic povestea cu AI? Felul în care inteligența artificială poate fi folosită împotriva oamenilor și ca instrument de control?

Adrian Sitaru: Nu. Poate pentru că pe mine personal tehnologia m-a ajutat tot timpul. Dacă mă nășteam cu 20 de ani mai repede, în epoca peliculei, nu îmi permiteam să fac filmul de debut, „Pescuit Sportiv”. L-am făcut de unul singur, nici nu am mai aplicat la CNC. Erau vremuri și mai groaznice din punct de vedere al corupției.

Tehnologia îi poate ajuta pe oamenii săraci și fără mijloace să facă lucruri. Sigur că toate vin și cu părți rele, începând de la bomba atomică, dar dacă ne folosim de părțile bune, nu am de ce să mă tem.

Îți dau alt exemplu. Fiind atât de mare invazia cu filme, platforme, produse video, le vedem și pe telefon, mi se pare că a crescut foarte mult numărul spectatorilor de teatru. La București găsești cu greu bilete la spectacole, chiar și la teatru independent.

Există o nevoie de a mai vedea și oameni reali cum joacă, ca să echilibreze obiceiul ăsta de a privi în ecrane. Nu știu, se vor regla lucrurile de la sine. Mai degrabă sunt optimist că tehnologia va ușura viețile multora.

Într-adevăr, e bine să fii educat pentru a distinge ce e manipulare. Dar forme de control cred că au existat întotdeauna.

Rock FM: Știu că deja e un clișeu asta, am auzit-o inclusiv legat de un film de la Cannes de anul acesta, ,că e ca un episod de Black Mirror’. Nu te-ai gândit că și în cazul vostru poate să apară comparația asta?

Adrian Sitaru: Ba da, am tot discutat despre asta mai ales cu editorul Alex Pintică. Până la urmă n-am găsit o formulă mai clară pentru a transmite ce vreau să spun legat de memorie. Ori rămâneam într-o zonă abstractă, ori îl duceam înspre „Black Mirror”. Chiar am văzut un episod, oarecum similar, despre o relație de cuplu care continuă în VR, după ce unul din parteneri moare. În prezent, există deja tehnologia de a reconstitui după moarte un avatar al celui dispărut, cu care poți să discuți.

Spre deosebire de „Black Mirror”, teza mea e că de fapt avatarul nu o să funcționeze. Cu cât e mai realist, cu atât ajungi să îl respingi. Ar putea fi și un fail al tehnologiei, ca să nu ne autopăcălim până la capăt. Și așa AI-ul, vedem bine, o tot ia razna sau halucinează.

Rock FM: E greu să vorbești despre acest film fără să dai spoilere. Dar aș vrea să vorbim despre tema centrală pe care o pui și explicit în cuvintele unor personaje: „fără amintiri nu poți iubi”.

Adrian Sitaru: Da, pentru mine e cheia pe care am pus-o și în spectacolul de teatru montat recent tot pe tema memoriei. E nevoie să acumulezi și să păstrezi niște amintiri cu cineva drag ca să se păstreze și sentimentul de atașament. Odată cu pierderea memoriei, se pierde și atașamentul.

E același instinct de prezervare care explică de ce avem în telefoanele noastre mii de fotografii. Mie îmi face bine să mă uit peste ele, așa, ca un spălat pe față dimineața. ,Aaa, asta a fost acolo, a, era o gâză...’  Avem nevoie să înregistrăm pe film, audio, nu contează. Asta ne ține în legătură cu trecutul. Deși rolul este să vadă și nepoții noștri cât de greu sau cât de frumos ne-a fost.

Rock FM: Filmul e ca un road trip, chiar dacă în stilistica asta de joc video, în același timp bănuiesc că experiența a fost un road trip și pentru voi. Cum a fost să filmați în Turcia?

Adrian Sitaru: La început am căutat și în România zone mai wild și interesante vizual, dar n-am găsit ce doream. La prima prospecție în Turcia, ne-am dat seama că toate sunt acolo. Pe de altă parte a fost foarte dificilă filmarea. Regiunea aceea nu e neapărat civilizată și nu au oameni de cinema ca în Istanbul.

Erau locuri foarte sălbatice și sărace, nici locuri de cazare nu găseai. Dar e spectaculos și mult mai neumblat decât, să zicem, Retezatul la noi.

Am filmat în munți, lângă lacul Van, la 1650 de metri altitudine. Actorii s-au îmbolnăvit, a mai și plouat. După prima săptămână de filmare ne uitam cu producătoarea Anamaria Antoci după zboruri, să prelungim șederea, pentru că aveam programate doar 20 de zile de filmare.

Totuși, în mod miraculos, am încheiat în 20 de zile, cu mari emoții. Anamaria zicea mai în glumă, mai în serios: ,mai bine stăteam noi cuminți și filmam în România’. Nu regret efortul, pentru că se simt lucrurile astea și în film, într-un fel sau altul. Și nu mă refer doar la spectaculozitatea vizuală, la production value. Oboseala li se citește actorilor pe față, tot efortul ăsta fizic și mai ales psihic. În fiecare zi ne trezeam la 4, de când se lumina acolo, iar de la cazare făceam mai bine de o oră până la locul unde filmam. Aveam o echipă de 50-60 de oameni, cu actori cu tot. Jumătate turci, jumătate români.

Am filmat fix în urmă cu 3 ani, mi-a și apărut în telefon o fotografie aniversară pe 26 mai. Îmi amintesc o zi de filmare. Unii actori erau bolnavi. Trebuia să filmăm o scenă mică, când ajung ei cu barca, acostează și doar se salută. Dar dimineața la 7 ploua și fulgera. Ce să filmezi?

Având experiența de la scurtmetrajul „Valuri”, ne tot uitam cu Silișteanu pe hărți, aplicații meteo, și noi doi am zis că se va lumina la 10 dimineața și vom putea filma. Ceilalți au zis să ne întoarcem la cazare.

Aveam de mers pe plajă vreo 15 minute până la locul filmării, pe o insuliță cu pescăruși. Băteau niște vânturi, răpăia pe noi. Trăznea lângă. ,Băi, unde mergem să filmăm pe vremea asta?’ spuneau toți. Și după ce am ajuns și ne-am instalat, s-au deschis norii. A ieșit soarele chiar ca într-un joc video. Tot felul de semi-miracole din astea s-au întâmplat ca să terminăm filmarea în 20 de zile.

Rock FM: Cine din echipă va mai veni la TIFF împreună cu tine?

Adrian Sitaru: Vor veni Adrian Silișteanu, Anamaria Antoci, editorul Alex Pintică și cam toți actorii principali. Pentru mine a fost foarte eliberator la primele proiecții ale filmului. La Tallinn, pe lângă actorii din echipă -care au văzut atunci filmul prima oară- a fost și publicul acela de festival. Aveam emoții, dar au stat în sală toți spectatorii, au rămas și la Q&A. Au fost reacții bune. Acum sunt foarte curios și de publicul din România, cum va interpreta și cum va vedea filmul.

„Piatră, Foarfecă, Hârtie” va avea două proiecții în prezența echipei, la TIFF 2026 în cadrul secțiunii Zilele Filmului Românesc, vineri, 19 iunie și sâmbătă, 20 iunie. Interviu consemnat de Lucian Mircu.