La Alpin Film Fest, Maria Dănilă va participa la panelul „Alpinismul de performanță – mod de viață la altitudine”, unde va vorbi despre ce înseamnă, dincolo de vârfuri și recorduri, să transformi muntele într-un mod de viață.
Panelul este programat duminică, 27 septembrie, de la ora 13:00, la Centrul Cultural Reduta din Brașov. Alături de Maria Dănilă vor participa Adrian Ahrițculesei, Csaba Varga și Alexandra Vișan. Discuția este despre alpinismul de performanță dincolo de ascensiuni și recorduri: disciplină, pregătire, risc, sacrificii și modul în care muntele ajunge să devină un mod de viață.
1. Ai urcat Annapurna I, Kanchenjunga și K2. După trei dintre cei mai dificili optmiari, mai există pentru tine senzația de necunoscut când pleci spre un munte nou?
Cu siguranță, pentru că munții pot fi foarte diferiți iar provocările întâlnite pot fi foarte diverse. Sunt munți mult mai mici ca altitudine unde dificultatea e dată de cât de tehnică e ascensiunea și nu de înălțime, în plus eu sunt pasionată și de cățăratul pe mai multe lungimi de coardă (multi-pitch), în pereți verticali de 300-800m, care reprezintă o cu totul altă activitate, iar mai nou, a început să îmi placă și alergarea montană, care are challenge-urile ei distincte și fiind o activitate montană nouă pentru mine, îmi oferă clar multe necunoscute. Dar chiar și același munte poate fi extrem de diferit în funcție de condițiile meteo sau/și de zăpadă și niciun munte nu trebuie subestimat, cum spunea și Adrian Laza într-o postare, muntele nu ține cont de CV-ul tău și din păcate sunt ceva cazuri în care alpiniști cu foarte multă experiență au sfârșit în situații tragice tocmai pentru că au ajuns să se simtă atât de confortabil cu riscul și cu un teren periculos (cum a fost probabil și cazul Nims/Broad peak întâmplat recent).
2. K2 este considerat unul dintre cele mai dificile vârfuri din lume. Ce ai descoperit despre tine acolo și nu știai înainte să pleci?
Într-adevăr, așa am resimțit și eu K2, ca cel mai dificil munte pe care am urcat. Înainte să plec, aș fi zis că pentru mine contează 99% să îmi ating obiectivul, iar drumul până la el e mai puțin important (nu credeam deloc în zicala că drumul e mai important decât destinația). Totuși, la K2 am descoperit că deși mi-am atins obiectivul, drumul și experiența în sine au fost atât de neplăcute, încât nu m-am putut bucura cu adevărat de reușită. Și prin experiența de acolo, mă refer la faptul că spre deosebite de celelalte vârfuri, de data asta m-am simțit destul de izolată într-un grup de chinezi care nu prea vorbeau engleză (deci n-am avut ocazia să leg vreo prietenie care să rămână și după expediție), vremea a întârziat totul foarte mult (și așteptarea de aproape 3 săptămâni în base camp a fost deprimantă și dificilă), iar summit push-ul a fost foarte riscant din punctul meu de vedere (a fost foarte cald în ziua vârfului, era și zăpadă până la brâu pe alocuri, mă tot gândeam că se vor prăbuși seracurile de la Bottleneck ca la tragedia din 2008, iar rapelurile printr-o ploaie de pietre de la tabăra 2 până la Advanced base camp m-au făcut să mă întreb pentru multe ore dacă voi mai avea șansa să ajung acasă; de altfel, o colegă de expediție aflată la 30 minute în spatele meu nu a mai avut norocul ăsta, după ce una dintre pietre i-a trecut prin cască). Lipsa bucuriei și satisfacției de la final, combinată cu o conștientizare mult mai mare a riscurilor, m-a făcut să mă întreb dacă mai merită să continui cu aceste ascensiuni la 8000m și cel puțin la acest moment am decis că răspunsul este nu și m-am reorientat spre o serie de provocări diferite (îmi doresc să particip la ultramaratoane în medii extreme).
3. Unde se termină curajul și unde începe inconștiența în alpinismul de altitudine? Cum îți dai seama că trebuie să mergi mai departe sau, dimpotrivă, să te oprești?
E o graniță atât de fină între curaj și inconștiență și nu pot să afirm cu certitudine că o stăpânesc 100%, cu siguranță am avut și mult noroc (sau m-a păzit Dumnezeu, așa cum cred eu) în ascensiunile mele. Spun asta pentru că oricât te-ai antrena și oricât ai încerca să minimizezi riscurile, ele vor fi mereu reale și prezente (de exemplu la Annapurna e o zonă în care sunt mereu avalanșe, uneori chiar și dacă nu a nins recent/nu e multă zăpadă proaspătă; la K2, indiferent de an, între ABC și C1 există riscul căderii de pietre, doar că aceste căderi nu sunt așa de frecvente cum au fost în 2025; pentru oricine, chiar dacă a mai fost sau nu la altitudine și chiar dacă respectă etapele de aclimatizare, riscul de edem sau de alte complicații nu e niciodată 0, organismul suportă un stres suplimentar). Prin urmare, curajul mi se pare că e dorința de a accepta riscurile pe care nu le poți înlătura într-o ascensiune, iar inconștiența e atunci când nici măcar nu încerci să le minimizezi (de exemplu forțezi să continui chiar dacă a nins mult și recent și riscul de avalanșă e foarte mare sau ignori simptome evidente și serioase de rău de altitudine și alegi să continui în ciuda lor). În orice caz, e foarte dificil să iei decizia de a te întoarce, pentru că ai investit foarte multe resurse și speranțe ca să te afli acolo, însă atunci când riscul devine inacceptabil pentru tine, e nevoie să iei și astfel de decizii (mereu o să fie greu să știi dacă e decizia corectă, mai ales dacă alții aleg să continue și printr-un concurs de împrejurări norocoase, se vor întoarce victorioși). Eu sunt conștientă de exemplu că la K2 am riscat prea multe, date fiind condițiile, iar în alte situații, poate că uneori m-am întors deși nu era neapărat nevoie. În orice caz, ce nu ar trebui să te oprească e disconfortul de moment, pentru că dacă e vorba doar de o situație chinuitoare, dar care nu îți pune viața în pericol, e clar că decizia corectă e să continui.
4. Se vorbește mult despre performanță și recorduri. Cât dintr-o ascensiune reușită se întâmplă, de fapt, înainte de a ajunge pe munte? Cât înseamnă pregătire, disciplină și rutină?
În primul rând vreau să fac precizarea că performanța la altitudine, în momentul de față, la nivel global, înseamnă ascensiuni fără oxigen suplimentar și fără șerpași, realizate pe rute noi sau în timp record/în moduri noi (de exemplu să schiezi o rută care nu a mai fost schiată), iar eu nu mă încadrez decât în categoria unei realizări feminine naționale (cu oxigen suplimentar și șerpași). Totuși, chiar și pentru ascensiunile mele, consider că antrenamentul e o parte crucială a ascensiunii. Niciun antrenament nu îți garantează reușita, care depinde și de condițiile de la fața locului și uneori chiar de unele surprize neplăcute pe care ți le poate face corpul la altitudine, însă cu siguranță contează enorm să te duci acolo „cu temele făcute”, antrenat și într-o formă fizică foarte bună. Și pentru asta, a avea o rutină de antrenamente de care să te ții indiferent dacă te simți sau nu motivat într-o zi anume, e o parte esențială din proces. Din fericire, mie îmi place destul de mult să mă antrenez, așa că nu resimt asta ca pe o obligație, ci ca un mod de relaxare în afara jobului meu de birou. Am antrenamente variate, incluzând atât workout-uri cu greutăți (favoritele mele), cardio și HIIT, mai nou și alergare când sunt în București, cât și ture lungi cu diferență mare de nivel pe munte, în weekend (sau dacă nu pot ajunge, încerc să le înlocuiesc cu sesiuni lungi de stairmaster). În plus, e important să dobândești și cunoștințele de utilizare a echipamentului tehnic specific turelor de iarnă, fie participând la niște cursuri, fie din cadrul unor ture ghidate sau ture cu prieteni mai experimentați de la care să înveți. Și nu în ultimul rând, ajută să parcurgi gradual trasee aflate la altitudine tot mai mare (4000m, apoi 5000, 6000, 7000 și 8000m).
5. Ce sacrifică un alpinist de performanță pentru munte? Și există lucruri care ai realizat abia după ani că au avut un preț?
Alpinismul de altitudine a presupus multe sacrificii în cazul meu, cele mai dificile fiind cele financiare și cele legate de timp. Pentru cineva care este angajat (și nu antreprenor), chiar și în IT cum e cazul meu, sumele pentru o expediție (care se situează între 20 000$ și 50 000$) reprezintă un efort financiar considerabil, mai ales că la primul vârf cu siguranță trebuie să mergi doar din propriile economii, iar ulterior poți avea șansa să găsești niște sponsorizări parțiale, dar e destul de puțin probabil să nu fie nevoie deloc să completezi cu bani personali. Prin urmare, locuiesc în continuare într-un apartament micuț situat la periferie și cumpărat cu credit pe 30 de ani (la care n-am achitat nicio rată în avans, deși dacă nu erau expedițiile, îl achitam integral demult) și conduc o mașină second hand din 2008, încercând să mă ghidez după un slogan de pe unul din magneții de frigider: Colecționez locuri, nu lucruri J. Mai mult decât atât, în ultimii ani, singurul meu concediu a fost reprezentat de expediția la 8000m, care îmi epuiza toate zilele libere plătite din acel an (și uneori a fost nevoie să îmi iau și câteva zile de concediu fără plată), așa că orice concediu mai de relaxare sau pentru a vizita alte țări unde mi-aș fi dorit să ajung a ieșit din discuție. Iar antrenamentele și mersul pe munte în weekend îmi lasă destul de puțin timp de petrecut cu familia și prietenii, chiar i-am spus mamei în glumă că i-aș vizita mai des dacă s-ar muta la Bușteni (ai mei locuind la mare). Mi-au trebuit ceva ani să realizez că dacă voi continua așa, nu voi mai avea timp să fac altceva în viață, pentru că expediția anuală la 8000m îmi cere absolut toate resursele, iar când revin de acolo, am nevoie de cel puțin 2-3 luni ca să îmi revin și să îmi reintru în formă, urmând ca apoi să o iau de la capăt pentru anul următor.
6. Ai devenit prima femeie din România care a urcat Annapurna I, Kanchenjunga și K2. Ai simțit vreodată că trebuie să demonstrezi mai mult pentru că ești femeie într-un domeniu dominat de bărbați?
Din fericire, aș zice că cel puțin în cercurile frecventate de mine, atât dacă mă refer la serviciu, cât și la alți alpiniști români și străini, am avut norocul să nu întâlnesc o mentalitate de descurajare sau de minimizare a realizărilor și posibilităților femeilor, ba chiar din contra, am fost în general încurajată și apreciată de cei din jur, care nu aveau o mentalitate prea tradițională și nu considerau că locul femeilor este neapărat acasă. Totuși, nu neg că în copilărie mă gândeam adesea că mi-aș fi dorit să fiu băiat, că ai mai multe oportunități și mai multă forță fizică și asta m-a motivat cumva să îmi doresc să îmi demonstrez că sunt capabilă să îmi îndeplinesc anumite visuri chiar dacă sunt femeie (mai ales că nu am avut absolut deloc o înclinație către sport și eram mereu cam cea mai neîndemânatică la astfel de activități, ceea ce mi-a oferit o motivație suplimentară). Dar cel puțin în expedițiile internaționale din ultimii ani, numărul femeilor a crescut considerabil și mă bucură să văd că ele sunt tratate cu respect, simpatie și sprijin din partea colegilor bărbați, așa încât nu m-am simțit niciodată discriminată sau desconsiderată în expediții.
