Expediția și experiența acumulată în încercările sale de a urca cele mai înalte vârfuri ale lumii devin punctul de plecare pentru o discuție despre ceea ce nu se vede întotdeauna în spatele unei performanțe: pregătire, gestionarea riscului, reziliență, decizii luate în situații-limită și capacitatea de a continua atunci când lucrurile nu merg conform planului.
1. Nanga Parbat este un munte despre care s-au spus și s-au scris foarte multe lucruri. Ce te-a făcut să te întorci către el și să alegi această ascensiune?
Am mers pe Nanga Parbat pentru prima oară în 2025. Terminasem deja 10 vârfuri de peste 8.000 de metri și era unul dintre ultimele foarte periculoase. Voiam să rămân cu cele mai simple, să mă liniștesc după 20 și ceva de ani și m-am gândit că ar fi un moment bun să îl urc, cât timp parametrii fizici sunt destul de sus.
2. În alpinismul de mare altitudine există foarte multă suferință fizică. Care este partea despre care publicul vorbește cel mai puțin: frigul, oboseala, lipsa oxigenului, izolarea sau frica?
Prin prezentări, filme, discuții și cărți,
cred că publicul a ajuns deja să cunoască alpinismul de mare altitudine, să îl
înțeleagă, cu o mare parte rezonează.
Însă oamenii cred că, de fapt, cei care
urcă la mare altitudine sunt niște supermeni, au niște calități native,
plămânii dubli, inima triplă, gambele, picioarele și bicepsul de șase ori mai
tari decât restul oamenilor.
Lucrul despre care se vorbește mai puțin
este faptul că orice expediție și orice ascensiune reușită – față de niște
lucruri pe care trebuie să le ai în orice sport – este, într-o mare măsură, un
management de proiect.
Este o construcție în care nu trebuie să
ratezi niciun detaliu, trebuie să iasă perfect. Dacă o casă o poți face mai
strâmbă, mai urâtă, prea mare sau, dimpotrivă, prea înghesuită, în expediție
totul trebuie să funcționeze ideal.
De fapt, aș zice că o expediție reușită e o realizare intelectuală 100%. Munții nu se urcă la 8.000 de metri cu picioarele, zicem noi, se urcă cu capul, din voință și din ce ți-ai pregătit înainte.
3. Ce se întâmplă psihologic cu un om care petrece atât de mult timp într-un mediu în care fiecare greșeală poate avea consecințe grave? Te obișnuiești cu riscul sau doar înveți să trăiești cu el?
Despre rezistență am învățat la început,
când, în clasa a VII-a, alergam în jurul cartierului la orele de sport. Am
învățat atunci, pentru restul vieții și inclusiv pentru alpinism, că, dacă nu
te dai bătut din prima, oponentul tău s-ar putea să cedeze.
În alpinism aș vorbi mai degrabă de reziliență, de a rezista fără un oponent, mult timp, de a nu te da bătut în fața vicisitudinilor naturii, de a-ți păstra speranța că vei reuși, de a avea un optimism exagerat în ciuda a tot ce se întâmplă rău, să rămâi acolo și să încerci. Și cred că este un factor esențial pentru a ajunge pe vârf.
4. Ce ai învățat despre rezistență din alpinism și ai putut aplica ulterior în viața de zi cu zi
Nu știu dacă neapărat înveți din alpinism
și aplici în viața de zi cu zi sau uneori e invers, dar poate funcționa acest
lucru în dublu sens, pentru că de multe ori ai probleme care, după ce le
depășești, te fac să te inspiri când ești pe munte, pentru că uneori aici, jos,
problemele sunt mai mari decât la munte. Dar, alteori, toate dificultățile care
te-au dus până acolo, după un an de pregătire, te fac să nu te dai bătut așa
ușor pe munte. Cred că poți să le folosești ca inspirație și într-un sens, și-n
celălalt.
5. Dacă cineva aude „Horia Colibășanu a urcat un optmiar” și se gândește doar la performanță, ce ai vrea să înțeleagă despre tot ceea ce există în spatele acelei propoziții?
Eu cred că, dacă cineva aude că am mai
urcat un optmiar, are același sentiment, pentru că am mai urcat deja destul de
mulți, cum aveam eu când eram copil și auzeam că Serghei Bubka a mai doborât un
record mondial la săritura cu prăjina. Și cred că percepția generală e că o
face pentru că poate și probabil nici măcar nu e foarte greu, de aceea
reușește.
În realitate, eu la fiecare expediție
reușită am una ratată. E greu să urci orice optmiar. Sunt optmiari pe care i-am
încercat de mai multe ori, inclusiv dintre cei considerați ușori de către unii.
Am avut dificultăți majore și am avut, de exemplu, pe Gasherbrum II, două
expediții nereușite.
Este o luptă pentru fiecare și cred că, da,
asta e lucrul care apare cel mai puțin evident: că încă mi-e greu să urc un
optmiar, încă sunt riscuri și sper, pe ultimii trei, să reușesc să îi urc,
chiar dacă nu există nicio garanție pentru acest lucru.
