Și Nick Mason este văzut ca un motor important al succesului, mai ales că el este cel care a fost acolo de la început până la sfârșit. Însă, așa cum se întâmplă adesea, cel care a dus trupa la un alt nivel prin creativitate, aranjamente și viziune a fost cel mai discret: Richard Wright.

Cu o prezență rezervată, Wright a avut o influență enormă asupra sunetului trupei, dar una subtilă, ușor de ignorat. Dacă Waters era vocea din spatele conceptelor, iar Gilmour adăuga culoare și emoție, Wright era fundația, cel care construia atmosfera.

După moartea lui Wright, Waters a spus că „este greu de supraestimat importanța vocii sale muzicale în Pink Floyd-ul anilor ’60 și ’70”. La rândul său, Gilmour l-a numit „partenerul meu muzical și prietenul meu”, adăugând că „în mijlocul disputelor despre ce a fost Pink Floyd, contribuția enormă a lui Rick a fost adesea trecută cu vederea”.

Spre deosebire de colegii săi, Wright provenea dintr-o zonă muzicală diferită, fiind profund influențat de jazz. Într-un interviu din anii ’70, acesta declara că nu era atras de muzica pop a momentului și că interesul său era orientat exclusiv către explorarea muzicală în sine.

Inițial implicat ca vocalist și compozitor, Wright a evoluat rapid către un rol central în construcția pieselor. Deși nu a avut vizibilitatea lui Waters sau Gilmour, contribuțiile sale au fost fundamentale în definirea identității trupei.

Vocea lui se aude în piese precum „Time” sau „Remember a Day”, dar adevărata lui amprentă vine din influența jazz și din rafinamentul compozițional. Piese precum „The Great Gig in the Sky”, „Summer ’68” și „Echoes” reflectă viziunea lui de a crea un rock deschis către multiple genuri.

Influența lui Wright se regăsește pe toate albumele trupei. Capacitatea lui de a explora direcții muzicale noi și de a le transforma în realitate a fost crucială pentru succesul Pink Floyd.

Richard Wright a contribuit la majoritatea albumelor Pink Floyd, însă lipsește de pe „The Final Cut” (1983), înregistrat după îndepărtarea sa din trupă, încă un episod tensionat din istoria Floyd. Waters, care preluase controlul creativ aproape complet, a fost nemulțumit de implicarea lui Wright în procesul de lucru. Potrivit mai multor relatări, inclusiv interviuri ulterioare ale lui David Gilmour (anii 2000), Wright traversa și o perioadă personală dificilă, ceea ce i-a redus contribuția în studio.

Conflictul a escaladat în 1979, când Waters a impus un ultimatum: Wright fie părăsește trupa, fie proiectul „The Wall” nu va fi finalizat. Sub presiunea problemelor din trupă, clîparul a acceptat să fie îndepărtat oficial din formație, devenind astfel singurul membru fondator exclus din Pink Floyd.

Paradoxal, deși nu mai era membru al trupei, Wright a participat la turneul „The Wall” (1980–1981) ca muzician angajat. Mai mult, în contextul în care producția spectacolelor a fost extrem de costisitoare, el a fost, potrivit declarațiilor lui Gilmour și Mason (anii 1990–2000), singurul care a obținut profit financiar din acel turneu.

Absența lui după „The Wall” s-a simțit, iar revenirea sa alături de Gilmour, inclusiv pe „The Division Bell” (1994), a readus un echilibru important.

Moartea lui Wright, în 2008, a fost percepută nu doar ca pierderea unui muzician, ci și ca închiderea definitivă a unei etape. Gilmour declara ulterior, într-un interviu din 2015, că anumite piese ale trupei nu mai pot fi interpretate în absența lui Wright, considerându-le inseparabile de contribuția acestuia.

În final, chiar dacă Pink Floyd ar fi avut succes și cu alt clăpar, nu există îndoială că viziunea și cultura muzicală ale lui Wright au ajutat trupa să depășească limitele rockului. Nu LSD-ul a deschis cu adevărat orizonturile trupei, ci inteligența muzicală și sensibilitatea lui Richard Wright.

Pink Floyd At Hakone Aphrodite 1971