Pledoaria unui artist din Israel în vreme de război
„M-am născut în Ierusalim, în Israel. L-am părăsit foarte devreme, dar cordonul meu ombilical e încă foarte legat de acel loc. Încă am o sumedenie de sentimente față de acel loc, fie că-mi plac sau nu.
Pe 7 octombrie, când a avut loc atacul Hamas, s-a petrecut primul val de șoc, al disperării, al lipsei de speranță, din cauza brutalității, a nivelului de violență. Două zile mai târziu, au survenit așteptatele represalii ale Israelului, ceea ce a adus alt val de șoc, al lipsei de speranță, al disperării. Cel mai surprinzător a fost al treilea val de șoc, al lipsei de speranță și al disperării. Al treilea val a fost provocat de felul în care au reacționat oamenii, de reacțiile lor, fie că au fost în Social Media sau în stradă. Foarte repede, toată lumea a ales o parte și a cerut ca fiecare din noi să aleagă o parte. Au desenat linii pe nisip, le-au umplut cu beton și au ridicat un zid. Și toată lumea voia să știe – ești cu noi? Ești împotriva noastră?
Și înțeleg această nevoie. Înțeleg instinctul biologic de supraviețuire care ne face să ne strângem împreună în vremuri de nesiguranță. Înțeleg că atunci când lumea simte dezechilibrul și primejdia, regresăm la o copilărească nevoie de simplitate, de contrast, de alb și negru. Și strigăm «negru» și «alb», zbierăm «noi» și «ei», urlăm «buni» și «răi». Dar oricât aș vrea să acționez cu o furie și o autoritate îndreptățite, simt că realitatea e mai complexă. Realitatea e mai nuanțată. Nu e vorba despre a scuza ceva, ci doar de a înțelege că lumea nu sucombă la nevoia noastră de a simplifica. Realitatea e nuanțată și complexă. Moralitatea e, uneori, ambiguă. Trebuie să înțelegeți această stare de gri. Și că ne-am pierdut capacitatea de a ține emoții complexe și gânduri în noi. Și trebuie să ne amintim că, așa cum înțeleg eu, albul și negrul constituie limbajul celor răniți, al celor temători, al celor îndoliați, dar reprezintă și litera de evanghelie a fanaticilor, a populiștilor, a fasciștilor. Albul și negrul reprezintă locul în care înfloresc. E lumea lor.
Iar în timpul primului, al celui de-al doilea, al celui de-al treilea val, m-am îmbolnăvit, pentru că nu mai mâncam și nu mai dormeam. Mă uitam la știri, vorbeam cu prietenii și cu familia, iar trupul meu pur și simplu a cedat. Eram în turneu și dădeam reprezentații seară de seară, iar în fiecare seară promotorul local mă întreba – vrei să anulezi? Lumea va înțelege dacă vei anula și te vei duce acasă, să te odihnești. Și am spus nu, e important.
Și mi-a luat ceva să înțeleg de ce e important. Cred că dacă ceea ce fac înseamnă două ore de evadare, de divertisment – nu e nevoie de așa ceva. Iar dacă totuși e nevoie, știți, deschidem un YouTube și ne uităm la niște pisici care se joacă. Dar dacă folosim corect această ustensilă, arta, muzica, poezia, dacă o folosim corect, devin inerent gri. Pentru că poezia vorbește în simboluri, vorbește în metafore. Nu e niciodată doar neagră sau albă, pentru că e traductibilă fiecăruia dintre voi. Fiecare cântec pe care-l cânt nu e niciodată cântecul meu. E ceea ce sufletul vostru vrea să fie într-un anume moment. Și, deci, devine limbajul griului. Îl putem folosi. Dacă-l putem folosi corect, dacă folosim arta ca pe o lopată în profunzimile noastre, în această săpătură arheologică în sufletul nostru, dacă lepădăm strat după strat superficialitatea și ajungem la miez, la miezul universal a ceea ce reprezintă umanitatea, dăm de aceeași fragilitate, aceeași teamă, aceeași lipsă de sens, aceeași rană căscată din noi. Și dacă ne putem opri acolo, să vedem acea rană căscată și acea fragilitate și să-i conferim frumusețe și demnitate prin estetica artei, să fim capabili să privim fără să judecăm în interiorul nostru înainte de a se transforma, înainte ca teama să devină furie și ură... Dacă putem face asta, poate că este o fărâmă de speranță că vom putea lărgi acea înțelegere, să o creștem în alți oameni, să devină empatie, să le înțelegem fragilitatea celorlalți și să încercăm nu să iertăm, dar măcar să lucrăm împreună pentru un viitor mai bun.
Așadar, nu e vorba despre evadare, despre o evadare din realitate.
Să punem totul deoparte pentru două ore, aceasta e cea mai reală realitate pe care o cunosc – căutarea adevăratului suflet al cuiva. Așa am înțeles că acesta este marele efort al serii. Am înțeles că nu doar eu lucrez, toată lumea va lucra în această seară căutând fragilitatea din interior și oferindu-i demnitate. Mult noroc nouă, tuturor”.
Unicitatea de a fi Asaf Avidan
Așa a sunat prima intervenție vorbită a lui Asaf Avidan la București, în concertul susținut la Arenele Romane, parte a turneului solo „Ichnology” (al doilea concert din România are loc diseară, tot în cortul încălzit din Parcul Carol). În altă intervenție vorbită, Avidan și-a recăpătat umorul și a mărturisit că, după modelul „interpretării metodice” („Method Acting”) din actorie, care le permite artiștilor să „rămână” în rol, el reușește prin „cântarea metodică” același lucru, cu ajutorul alcoolului. În rest, a fost, ca toate concertele lui Avidan, dar și diferită de oricare alta, întrucât prețuiește enorm live-ul și trăirea autentică, irepetabilă, pe scenă, reprezentația de aseară a fost copleșitoare. Muzicianul Avidan, omul-orchestră Avidan, nu seamănă cu nimeni și nu poate fi asemănat cu nimeni. Și nu doar pentru faptul că râde pe seama convenției de la bis sau pentru că ia în derâdere la scenă deschisă playback-ul.
Aseară, Avidan mi-a provocat emoții la fel de puternice ca la precedentul show în care l-am văzut – anul trecut, la Jazz in The Park, la Cluj, unde m-am convins că dacă muzica lui ar trebui încadrată într-un gen de care ar depinde angajarea sa, Asaf ar fi un tânăr șomer. Căci poliinstrumentistul (chitare, muzicuță, pian, instrumente de percuție) interpretează un melanj de folk-rock american, gospel, blues, electropop, foarte indie si jazzy, dar și de un lirism și un tragism de cea mai bună esență slavă, cum îi șade bine unui artist universal, cetățean al muzicii lumii.
Vocea sa e mirobolant și singular de androgină. Pesemne așa cântă îngerii decăzuți. I-a adus comparații flatante - i se pare mereu un compliment când i se spune că sună ca vocea unei negrese. E considerat copilul muzical al unor legende: Robert Plant, Nina Simone, Billie Holiday, Janis Joplin, Amy Winehouse. Versurile sale care ne poartă prin labirinturi literare și mitologice l-au așezat, din perspectiva criticilor, alături de laureatul Bob Dylan și de nelaureatul cu Nobel pentru literatură, ce neîndreptabilă greșeală!, Leonard Cohen.
Rarisim pe scena mondială, spun asta cu neștirbită admirație față de alți artiști demni de toată prețuirea, Asaf Avidan vorbește la fel de bine precum cântă. Ceea ce întărește truismul că e un artist pentru care e mai important ce și cum cântă decât că efectiv cântă. Avidan are un discurs inteligent, sincer, modest, plin de umor. Când cântă, vocea lui țâșnește, se revarsă, ridică, umple. Când vorbește, emoționează, pune pe gânduri, seduce, surprinde, satirizează și ironizează.
Spre deosebire de anul trecut, Asaf nu ne-a mai spus că bunicii săi sunt de pe meleagurile noastre, mărturisind că are nasul și bărbia fermă de la ei. Nici, la sfârșit, că i se pare o prostie să i se ceară artistului un bis - la fel de stupid să îi soliciți taximetristului, care îți deschide ușa după ce te-a dus la destinație, să mai facă o cursă. Doar a râs un pic de această convenție.
Ieri, artistul îmbrăcat în costum a cântat de unul singur pe scena imitând o sufragerie, ca o recunoaștere discretă a unicității de a fi Asaf Avidan.
Foto: DIANA IURKIEWICZ.
