Pentru noul lor turneu, M72 World Tour, cei de la Metallica au decis să aplice un concept inedit: No Repeat Weekend. Ce înseamnă asta? Ei bine, înseamnă că în fiecare oraș din cadrul turneului, Metallica susține două concerte, fiecare cu setlist diferit.
Duminică, 18 iunie 2023, Stadionul Ullevi, Göteborg. Viața mea e pe cale să se schimbe încă o dată. E al șaselea concert Metallica la care am șansa să particip. Primele patru au avut loc în România. Au trecut 24 de ani de la primul concert, parcă a fost ieri. În cele ce urmează, voi descrie experiența mea de la Göteborg.
Ziua 1
15 iunie 2023
Un zbor scurt până la Istanbul, urmat de o escală de patru ore, apoi un zbor de trei ore, prin urmare, în momentul în care avionul aterizează, în sfârșit, la Landvetter, sunt relativ bezmetic, însă entuziasmat: aventura e pe cale să înceapă! Și începe cu o întârziere de 30 de minute a autobuzului care ar fi trebuit să mă lase la Gara Centrală. Nu-i nimic, în stație sosește alt autobuz, al aceleiași companii, și șoferul îmi spune să pun bagajul la cală, că mă duce el. Îl pun, mă sui, mă duce la Gara Centrală, aflată la mai puțin de 10 minute de hotel, conform Google Maps. Eu reușesc să fac aproape jumătate de oră, mă învârt în jurul gării, apoi și-n jurul unui grup de clădiri care nici măcar nu se află în drum. Hotelul este, evident, la o aruncătură de băț, nu și pentru un tip cu un simț aparte al orientării, ca mine. Nu-i nimic, am ajuns, iată, în fața clădirii și nimic nu mă mai poate împiedica să pătrund în incintă.
Hotelul Royal este – așa cum recepționerul, un tip extraordinar de amabil, o spune cu mândrie – cel mai vechi hotel din Göteborg. Tavanul din sticlă pictat mă lasă cu gura căscată. Deși probabil și-a dat deja seama că nu-i mare lucru de capul meu, recepționerul insistă să fie amabil. Ați auzit de Fika? mă întreabă. Cunosc destul de vag termenul, îi răspund. Fika înseamnă un moment de relaxare în timpul zilei, timp în care savurezi o cafea, alături de ceva dulce. În fiecare după-amiază, în hol, clienții hotelului se pot bucura de Fika: prăjituri de casă, cafea ori ceai, și liniște. Nu sună prea rău.
Camera este micuță, dar cochetă. E trecut de șapte seara și sunt obosit. Ies și mănânc ceva pe fugă la un fast-food aflat la cinci minute de mers pe jos de hotel, apoi mă întorc. Patul e moale, mă îmbie la somn. Simt în continuare aceeași emoție plăcută – mâine e primul concert. Sunt aici, după luni de zile în care mi-am imaginat cum va fi, în sfârșit am ajuns la Göteborg și Metallica e pe cale să se întâmple.
Ziua 2
16 iunie 2023
Göteborg e un oraș frumos și aerisit. Centrul este înțesat de oameni veseli. Oriunde întorci privirea, vezi tricouri și șepci cu Metallica. Bărbați și femei de toate vârstele, mulți tineri, cu toții împărtășind dragostea pentru muzica celor patru monștri sacri ai rock-ului.
În două-trei ore ajung pe la toate obiectivele pe care mi le propusesem pentru acea zi: Gustaf Adolfs Torg, Kronhuset, Domkyrkan, Magasinsgatan sau Feskekorka (care e închisă pentru renovare). Trec chiar și pe lângă Hard Rock Caffe, unde a fost amenajat un Pop-up shop Metallica, de unde poți cumpăra tricouri, șepci și altele. Căldura este însă mare, coada din fața intrării și mai mare, așa că renunț pentru moment la ideea de a cumpăra ceva.
Mă întorc la hotel în jur de ora două, numai bine pentru Fika. Prăjiturelele sunt delicioase și merg de minune cu ceaiul cu lapte & cafea. Mă odihnesc vreo trei ore în cameră, apoi plec spre stadion. Bulevardul e plin de oameni care merg la concert.
Trebuie să o spun de la început: acest prim concert de la Göteborg, al cincilea la care particip, a fost cel mai puțin reușit pentru mine. Am ratat începutul din cauza faptului că mă apucase o nevoie primară și cozile la toalete erau măricele. Cozile la cele câteva dughene care vindeau tricouri & altele erau, de asemenea, măricele, așa că planul tricou a trebuit din nou amânat. După ce am scăpat de nevoie, m-am năpustit pe gazon și am dat roată scenei până, credeam eu, am găsit cel mai bun loc și m-am strecurat ușurel, cum puteam, printre oameni. Chestia e că la un moment dat a trebuit să mă opresc pentru a nu fi ucis de cei care obținuseră un loc mai bun venind, logic, mai devreme. Se pare că locul în care m-am blocat, sau cel puțin porțiunea din fața mea, era rezervat în mare parte tipilor de peste un metru optzeci, categorie din care, din păcate, nu fac parte, așa că de multe ori a trebuit să mă înalț pe boante mai grațios ca o balerină ca să-i văd cât de cât pe Hetfield & co. Asta când ajungeau pe partea noastră, pentru că scena e circulară și foarte mare, așa că oamenii aveau de mers ca să fie văzuți de tot poporul. Partea bună a fost că, exact la sfârșit, Hetfield a venit la microfonul din fața noastră și a cântat Master of Puppets, iar acela a fost un moment cu adevărat extraordinar. Am impresia că scena cea nouă, circulară, avantajează spectatorii din tribună (mă rog, nu și pe cei de la Cucuieții din Deal) sau pe cei de la gazon care au ajuns, cu mari sacrificii, aidoma spartanilor, aproape de scenă. De "Snake Pit" nu spun nimic acum, acolo e cu totul altă mâncare de pește. Seara s-a încheiat glorios cu un rocker solid și furios, cu ochelari de soare (la unsprezece noaptea), care s-a luat de mine pentru că îmi aprinsesem o țigară. Omul tot spunea ceva cu rocking, eu credeam că zice că suntem rockeri sau ceva de genul și nu înțelegeam de ce e așa agresiv, până la urmă se pare că spunea Ingen rökning!, adică fumatul interzis în suedeză. În fine, după ce mi-a luat țigara și a strivit-o cu tocul bocancului, ca-n filme, s-a mai uitat o dată urât (deși nu pot fi sigur, din cauza ochelarilor de soare) și s-a cărăbănit. După ce am încurcat drumul și am ajuns cu vreo jumătate de oră mai târziu la hotel, m-am gândit să mă bucur măcar de pozele pe care le făcusem în timpul concertului. Evident, majoritatea erau mișcate, neclare, ceva de genul celor în care apar OZN-uri, ceea ce m-a bucurat nespus și m-a făcut să-mi jur că duminică voi lua la mine telefonul celălalt, care e mai mare și intră mai greu în buzunar, dar care face niște fotografii mult mai bune (ceea ce, oricum, nici nu e prea greu).
Setlist Göteborg 16 iunie '23:
It's a Long Way to the Top (If You Wanna Rock 'n' Roll) (AC/DC) / The Ecstasy of Gold (Ennio Morricone) / Creeping Death / Harvester of Sorrow / Holier Than Thou / Until It Sleeps / 72 Seasons / If Darkness Had a Son / Fade to Black / Sleepwalk My Life Away / Orion / Nothing Else Matters / Sad but True / The Day That Never Comes / Battery / Fuel / Seek & Destroy / Master of Puppets
Ziua 3
17 iunie 2023
Primul drum, dupa un mic dejun copios, menit să-mi dea forță să umblu toată ziua, a fost, bineînțeles, înapoi la Hard Rock Caffe. Stau la coadă vreo jumătate de oră până să intru, încă un sfert de oră pe scări înăuntru, apoi, în sfârșit, pătrund în Pop-up store. Pentru fiecare concert, un artist concepe un artwork special. Pentru concertul din 16 iunie era un schelet în flăcări, arăta foarte bine pe tricou, nu mai stau la coadă, mi-am zis cu o zi înainte, pe stadion, mi-l cumpăr din Pop-up, mi-am zis. Doar că în Pop-up nici urmă de schelet în flăcări, mă rog, nu cel pe care-l căutam eu. Până la urmă îmi iau o șapcă, asta ca să nu plec cu mâna goală. Ies în stradă și mi-o îndes pe cap. Deja lumea arată altfel.
O iau la pas prin oraș, e cald, parcă mă și strânge nițel șapca. Experiența de ieri m-a speriat – dacă n-o să văd bine nici la "Snake pit"? Dacă n-o să iasă așa cum mi-a imaginat? Dacă apare tipul cu ochelari de soare și mă ucide înainte să apuc să văd Metallica de foarte aproape?
Pe când sunt bântuit de gânduri negre, ajung în Haga, nu orașul, ci o zonă foarte frumoasă, pitorească, cu tot soiul de case vechi, magazinașe și puburi. Casc și eu gura pe acolo, ca orice turist, apoi o iau înapoi spre hotel. Pe drum apare un Lidl, nu mă pot abține și intru. Cumpăr apă și niște cornuri cu ciocolată, un amănunt important, veți vedea mai târziu.
Pe seară mă îmbarc într-o croazieră de două ore. Pentru că reușesc să urc printre ultimii, prind un loc privilegiat, pe mijloc, ceea ce îmi asigură o vedere bună către ghid, un tip foarte simpatic de altfel. Avantajul este că la întoarcere cei de pe margini sunt făcuți ciuciulete de niște valuri îndrăznețe, iar noi, cei de pe mijloc, nu. Croaziera în sine este superbă. Ajungem la un moment dat pe un soi de canal, vegetația este luxuriantă, case pe malul apei, pescari, posibil și castori, pe care nu-i vedem, dar despre care bănuim că ne urmăresc tăcuți din umbră. Ghidul povestește într-una, atât în suedeză, cât și în engleză, din fericire nu și-n franceză. Seara se încheie apoteotic la deja celebrul fast-food aflat la 5 minute de hotel.
Ziua 4
18 iunie 2023
Ascult Metallica de treizeci de ani. Motivul pentru care am început să o fac nu este unul spectaculos: îmi plăcea de o fată, prima mea prietenă, și ea mi-a dat un caiet în care erau scrise versurile de la The Unforgiven. Fata m-a părăsit dupa câteva luni, Metallica a rămas.
În timpul pandemiei, am scris o mare parte din romanul Isus din întuneric. În carte este vorba, printre altele, de o formație de muzică rock. Formația nu are legătură cu Metallica decât prin prisma faptului că la început, înainte să-și compună propriile piese, interpretau cover-uri – după Nothing Else Matters, The Unforgiven sau Fade to Black, dar și după melodii Iron Maiden sau Guns N' Roses. Există un capitol în carte în care este descris primul lor concert, într-un beci, și acolo vorbesc pe scurt despre fiecare piesă în parte. În perioada în care scriam la roman, ascultam în fiecare zi The Unforgiven, aproape obsesiv, și de fiecare dată parcă era prima dată. De fiecare dată descopeream ceva nou, de fiecare dată îmi insufla forță, dragoste pentru muzică, pentru artă, pentru viață. Asta înseamnă pentru mine Metallica – dragoste, artă, viață. Și mai mult de atât. Am spus-o și cu alte ocazii, și o repet: nutresc o mare recunoștință pentru acești artiști, pentru tot ce mi-au oferit de-a lungul timpului, o mare admirație și o mare, nemuritoare, dragoste. De aceea, când am avut șansa să primesc un bilet la "Snake Pit", grație unui om care îmi este mai apropiat decât un frate, am fost extrem de emoționat, de fericit. Pentru cei care nu cunosc conceptul, "Snake Pit" este locul din interiorul scenei, circulare în acest caz. Cu alte cuvinte, mai bine de atât nu se poate. Singurele concerte de anul acesta la care mai erau disponibile bilete la "Snake Pit" erau cele de la, ați ghicit, Göteborg – de altfel și orașul în care se încheie turneul european din 2023. Am avut, așadar, un bilet la gazon, pentru primul concert, iar pentru al doilea – la "Snake Pit".
Plec de la hotel cu trei ore și ceva înainte de ora la care urmează să intre Metallica. Pe la șase seara sunt deja la stadion. Traversez spre poarta de nord, eu trebuie să intru pe la cea de sud, așa că ocolesc stadionul, care nu e deloc micuț. Ajung la poarta de sud. Acolo, o doamnă foarte drăguță îmi spune că noi, cei aleși, oamenii de la "Snake Pit", trebuie să purtăm o brățară. De unde iau această brățară? De la o casă de bilete. Unde se află această casă de bilete? Bineînțeles, undeva după poarta de nord, adică exact de unde am venit. Pe drumul de întoarcere în Nord, mă opresc la o dugheană de tricouri. Artwork-ul pentru concertul de azi este absolut bestial, coada la care trebuie să stau, asemenea. Nu-i nimic, de data asta am timp. Ajung în sfârșit în față. Aveți tricou cu artwork-ul bestial? Da, însă doar XL. Bine, dați-mi două, vă rog! (Pentru cei care ard de nerăbdare să știe: tricourile ne vin foarte bine, atât mie, cât și camaradului pomenit mai sus, cel care mi-a înlesnit deplasarea la Göteborg). Cu tricourile atârnate la cingătoare ca niște veritabile trofee îmi continui călătoria către marele nord. După ce, în sfârșit, doamna de la casa de bilete îmi răsucește brățara în jurul încheieturii, ceea ce înseamnă că nimic nu mă mai poate opri de acum, o iau înapoi spre sudul sălbatic. Îi arăt triumfător doamnei drăguțe brățara fermecată, ea îmi zâmbește cu înțelegere, și gata – sunt pe stadion. Mai rămâne de rezolvat un mic amănunt: pe unde naiba se intră la "Snake Pit"? Dau târcoale scenei ca un leu, căutând o breșă. Într-un târziu, găsesc intrarea, doar că momentan accesul este interzis, pentru că urmează să cânte Epica și trebuie să așteptăm să treacă ei. Luați-o pe partea cealaltă, îmi spune domnul paznic, vă lasă să intrați pe acolo. Ascultător, ocolesc scena și ajung pe partea cealaltă, unde se află o doamnă paznic care, bineînțeles, nu lasă pe nimeni să treacă. Îi arunc priviri încărcate de reproșuri paznicului de pe partea cealaltă, cumva reușește să supraviețuiască. Cei de la Epica trec în sfârșit prin fața noastră, apoi tot soiul de oameni cu ecusoane, legitimații și alte însemne care îi recomandă ca având dreptul să se fâțâie prin fața noastră, cei care avem doar brățări. La un moment dat, observ o breșă și mă avânt pe culoarul către Paradis. Un tip mă acostează, îi arăt brățara și trec, alți doi apar, brățara scapără în noapte și cerberii se dau în lături, iar eu pătrund, în sfârșit, pe tărâmul mistic al "Snake Pit"-ului. Aproape toate spațiile din fața scenei sunt ocupate. Aproape toate. Zăresc un spațiu îngust între doi tipi și mă proțăpesc în spatele lor. Mi-e clar că nici măcar un tanc nu mă va mai urni de acolo. Intră Epica și nu-mi vine să cred cât de aproape sunt. Acest „nu-mi vine să cred" va rămâne laitmotivul serii. Show-ul celor de la Epica este unul reușit și lumea este de acum pe cât se poate de pregătită pentru Metallica. Urmează o pauză în care mă tolănesc în fund, cu spatele lipit de scenă. Doi tipi apar ca din pământ, observând probabil spațiul aparent liber din fața scenei. Dezamăgirea de pe chipurile lor, atunci când mă zăresc, spune totul. Încerc să mă ridic, dar nu reușesc. Un frate rocker mă ajută. I'm too heavy, fac eu o glumiță reușită, iar el râde politicos.
Și dintr-odată se aud primele acorduri de la It's a Long Way to the Top, a celor de la AC/DC. Acum două zile, pe vremea asta eram la coadă la toaletă, acum mă aflu în buza scenei. Urmează celebrul intro The Ecstasy of Gold, a lui Ennio Morricone. Am pielea de găină. Îl văd pe James Hetfield urcând pe scenă. Spectacolul începe. Robert Trujillo e la doi pași de mine. Cu adevărat, „nu-mi vine să cred” e puțin spus. Prima melodie e Whiplash. În timpul lui For Whom the Bell Tolls, Kirk Hammett mai că-și trece chitara pe sub nasul meu. După Ride the Lightning, urmează The Memory Remains, una dintre favoritele mele. Urlăm cu toții ca unul până răgușim: Da da da, da da da, da da da da. Da, chiar că da!
Avem parte apoi de două melodii de pe albumul nou: Lux Æterna și Screaming Suicide, care nu sună deloc rău live, urmate de straniul Welcome Home (Sanitarium), un cântec cu totul aparte. You Must Burn! este una dintre piesele mele preferate de pe 72 Seasons, unde mai pui că Hetfield o și cântă la câțiva metri de locul în care mă aflu, lipit de scenă, cu gura căscată.
The Call of Ktulu îmi oferă prilejul să-mi odihnesc vocea, binevenit pentru că urmează No Leaf Clover, care mă face să răgușesc din nou. I ask no one – vocea lui Hetfield se întinde maiestuoasă în timpul lui Wherever I May Roam, cuprinde întreg stadionul, îl subjugă. Urmează Moth Into Flame, Blackened și Whiskey in the Jar. Sunetul este impecabil. Primele acorduri de la One înnebunesc pur și simplu mulțimea. E un spectacol total, un delir! Noaptea se încheie în forță cu Enter Sandman. Lars Ulrich izbește cu furie tobele, scoate limba, se strâmbă-n fel și chip, chitările taie aerul, lasere, jocuri de lumini, vocea lui Hetfield sfâșie noaptea, e nebunie, o nebunie frumoasă, pe care n-o voi uita toată viața.
Finalul e frumos. James Hetfield, Lars Ulrich, Kirk Hammett și Robert Trujillo salută îndelung publicul, apoi se retrag de pe scenă. Sunt un pic trist că s-a terminat, dar sunt fericit și așa și trebuie să fiu. Tocmai ce-am trecut printr-una dintre cele mai frumoase și emoționante experiențe din viața mea.
Înapoi la viața reală: concertul mi-a făcut o foame de lup. Din fericire, fast-food-ul de lângă hotel, al cărui orar indică închiderea la unu dimineața, nu mai preia comenzi după doisprezece noaptea, ceea ce mă scutește de la o porție sănătoasă de mâncare nerecomandată după miezul nopții. Mă întorc la hotel cu burta goală, unde mă așteaptă trei cornuri cu ciocolată, dintre cele cinci pe care, prevăzător, le cumpărasem cu o zi înainte. V-am spus că e un amănunt important.
Ziua 5
19 iunie 2023
Zborul TK 1798 decolează de pe Landvetter. Privesc pe geam. În Istanbul ma așteaptă o nouă escală lungă, dar nu contează. A fost atât de frumos, ca un vis. Adio, Göteborg. Mulțumesc, Metallica, vă iubesc!
