#PieseleVieții lui Jay Jay Johanson, printre cei mai așteptați artiști din deschiderea #Timișoara2023

Jay Jay Johanson a concertat sâmbătă, 18 februarie, în Timișoara, fiind unul dintre cele mai așteptate momente ale weekendului de deschidere a Capitalei Europene a Culturii. Înainte de concertam aflat care sunt #PieseleVieții unui artist care a crescut cu Kiss și The Runaways.

Între 17 și 19 februarie, a avut loc deschiderea #Timișoara2023 – Capitala Europeană a Culturii, printr-o serie impresionantă și diversificată de evenimente adresate publicului de toate vârstele. Pentru pasionații de muzică, concertul Jay Jay Johanson, muzicianul și compozitorul suedezo-britanic, a fost printre highlights-urile weekendului. Acesta a concertat sâmbătă seară la Palatul Culturii din centrul orașului, în prezența câtorva sute de spectatori. 

Cu câteva ore înainte de urca pe scenă, Jay Jay a acceptat să bem o cafea și să povestim despre muzică, viață și inspirație într-un material exclusiv pentru rockfm.ro. La ora stabilită, suedezul m-a întâmpinat în recepția hotelului la care stătea și am mers împreună la una dintre mesele barului pentru a vorbi în liniște. M-a uimit energia lui primitoare și mina deschisă, puteam să-i citesc pe față faptul că se bucură să se întâlnească cu cineva pentru a povesti relaxat. 


Eusebiu Tudoroiu: Cum e Timișoara până acum și cum se simte revenirea în România?

Jay-Jay: Fantastic! Oamenii sunt generoși, prietenoși și ador de fiecare dată timpul pe care-l petrec aici. 

Ne-am început discuția prin a vorbi despre muzica lui, ce îl inspiră, ce-l face să continue să compună și să urce pe scenă cu aceeași pasiune pe care o avea în urmă cu 28 de ani și 14 albume. Mi se pare că artistic, Jay-Jay a căutat mereu noi zone de explorat și și-a permis foarte mult să se joace cu tot ceea ce a creat de-a lungul anilor. L-am întrebat ce îl poartă în acest tip de explorare, lucru care l-a amuzat, deoarece el crede că nu a făcut niciodată nimic riscant în materie de experiment. 

Jay-Jay: (zâmbind) E amuzant pentru că înțeleg foarte bine la ce te referi, dar, pentru mine, se simte de parcă am cântat la fel în toți acești ani, într-o zonă mereu sigură și de confort. Am petrecut așa mult timp în industria asta încât simt că doar două albume din 14 sunt diferite. Albumul cu numărul patru și cel cu numărul zece. Unul e mult electronic, celălalt acustic. Dar în rest, simt că am făcut același lucru. Mereu am lucrat cu aceiași muzicieni, în același studio, îmi scriu muzica și versurile în cam același fel de fiecare dată. În același timp, dacă mă gândesc la alți artiști pe care-i știu, toți s-au schimbat pe durata carierei. Chiar și Neil Young a făcut la un moment dat ceva electronic. Cred că e imposibil să faci muzică pentru un timp îndelungat și să nu te schimbi. Devine o nevoie să vrei să încerci lucruri noi, pentru că dacă stai la fel o să arzi ca o candelă. 

Pentru mine, schimbările despre care vorbești au fost pur și simplu necesare. Fără ele m-aș fi oprit. Și cred că de asta mulți artiști au făcut poate doar trei albume. Am mulți oameni pe care-i ador și care au reușit să facă proiecte magnifice în trei albume și după au dispărut. Când ajungi la 14 albume, sau mai multe, conștientizezi că timpul a schimbat multe în jurul și în interiorul tău. 




Apropo de schimbare și de o carieră lungă de 28 de ani cu 14 albume. Ce i-ai spune versiunii tale de la debut? I-ai da vreun sfat tânărului Jay-Jay?

Când am primit oferta primului disc, am aruncat pur și simplu la coș orice altă posibilitate de lucru pe care o aveam și am zis „Da” fără să stau pe gânduri. Pentru că am știut că o șansă de genul asta poate veni doar o dată în viață. Și mă bucur că am avut curajul să risc. Cred că mereu am funcționat așa. Să fiu genul care se aruncă cu capul înainte în necunoscut. Chiar dacă eu pe fond sunt o personalitate timidă. E mai amuzant să spui mereu „Da" în loc de „Nu".

Deci cred că la fiecare pas din viața mea am ales, mai mult sau mai puțin, ceea ce aș alege și azi. Nu cred că mi-aș da vreun sfat. Nu mă simt mai deștept azi decât eram atunci. Poate doar mi-aș spune să am mai multă încredere în mine pentru că totul va fi bine. Asta e ceva ce nu credeam în momentele alea. Eram genul de copil depresiv și suicidal. Iar acum, mai ales de când am eu un copil, nu mai gândesc așa. Rolul de tată mi-a schimbat enorm mentalitatea. Ideea de sinucidere nu mai pare o soluție la probleme, pentru că focusul meu merge pe a avea grijă de copilul meu, nu mai e vorba despre mine. Dar în copilărie voiam ca eu să hotărăsc când părăsesc lumea, nu destinul. 


Înainte de a ne apuca să jucăm #PieseleVieții, am observat că purtăm exact același tipuri de inele. Ca și mine, Jay-Jay poartă un inel auriu și unul argintiu, ambele stil verighetă, pe același deget. În cazul lui, unul dintre ele e chiar verigheta și celălalt inelul de logodnă. Ne-am amuzat foarte tare pe tema asta și am convenit că e  prea simpatică această coincidență pentru a nu imortaliza momentul. 


Prima melodie pe care ți-o amintești.

Din nefericire, cel mai probabil e ceva de la ABBA. În Suedia, se asculta la greu în perioada copilăriei mele, în 1973, când aveam cinci ani, iar ei câștigaseră Eurovision cu „Waterloo”. Era peste tot. Mama și sora mea ascultau pe repeat și era inclusiv în fiecare magazin și în orice loc intrai. Eu nu puteam să suport treaba asta, ceea ce m-a făcut de la cinci ani să-mi doresc să caut altceva de ascultat. Și asta m-a dus la primul meu refugiu muzical, primul album Kiss, lansat în primăvara lui 1974. Chiar dacă eram un copil de șase ani, a fost revelator și metoda perfectă prin care am opus rezistență modei ABBA. 


Prima melodie de care te-ai îndrăgostit.

Pentru că am menționat Kiss, trebuie să spun că ei n-au fost o iubire muzicală, ci o evadare de la ceva oribil. Primul cântec, atunci când am început să înțeleg puterea pe care o poate avea muzica și modul în care ea funcționează, a fost 10CC – „I'm Not In Love". Era foarte populară pe radiourile suedeze și o ascultam în special în timpul serilor, când stăteam și desenam la biroul din camera mea. Mă fascina felul în care era scrisă și masterizată cu toate acele voci care se suprapuneau și care îți creau acea ambianță melodioasă și soft. Eu ascultasem hard rock, Ozzy Osbourne sau Kiss. Dar să aud genul ăsta de balade, despre care credeam că nu-s genul meu, m-a făcut să îmi dau seama ce pot descoperi când asculți și alte genuri. Mi-a deschis apetitul pentru muzica clasică, ambientală sau pentru coloanele sonore ale filmelor. 


Primul album pe care l-ai cumpărat.

În 1974, primul album Kiss. A costat 90 de coroane suedeze, echivalentul a cam 1,90 euro. I-am cerut mamei banii respectivi după ce mă îndrăgostisem în primul rând de grafica de pe coperta albumului. Apoi am devorat și albumul, ca o reacție împotriva ABBA, după cum îți spuneam. 


Îl mai ai?

Absolut! Are un loc de cinste în colecția mea de discuri. 


Primul concert la care ai fost.

Aoleu, revenim la ABBA... unde m-au târât ai mei..

Ai două variante. Ori îmi spui de primul la care ai fost literalmente, ori de primul care chiar a contat pentru tine. 

Bun, primul e ABBA în 1974, la care m-au dus părinții mei. Cel care mi-am dorit să ajung prima oară a fost David Bowie care își promova "Heroes" în 1978, însă la ăla nu m-au lăsat părinții. Aveam 10 ani și eram prea mic pentru a lua singur trenul până în Stockholm pentru a merge să-l văd. Așa că primul menționabil a fost tot în 1978, dar în orașul meu, la The Runaways. Cu un an în urmă, cântaseră în deschiderea turneului Kiss. A fost foarte cool să văd genul ăla de show rock cu niște tinere extrovertite. Încă nu-mi vine să cred că am avut accesul la vârsta aia să văd niște chestii pe care nu ar trebui să le vadă un copil (râde). Fetele astea au făcut un show mult prea complet, haha. 


Ce se întâmplă în Suedia, rămâne în Suedia. O să țin și eu minte asta când ajung acolo luna viitoare, haha. 


Melodia care te face să dansezi.

Muzica dance a avut un impact considerabil asupra mea întotdeauna. Și chiar dacă nu am făcut genul ăsta de muzică niciodată, au existat momente când dance-ul mi-a reîmprospătat universul muzical. Unul dintre acele momente a fost la „Pump Up The Volume” - Marrs. Până atunci dance-ul era mai mult în zona disco-pop. Abia de acolo genul a început să sune așa cum ar trebui. Evident sunt piese și mai bune, dar ăla a fost un track care m-a marcat pe mine în a mă îndrăgosti pentru totdeauna de gen. 


Melodia care te face mereu să plângi.

Sunt multe piese care mă aduc într-o stare de nostalgie, ori pentru a crea într-o notă nostalgică, ori pentru a vindeca nostalgia din mine. Un mod de a vindeca tristețea e să realizezi că pe lumea asta sunt lucruri mai triste decât gândurile tale. Muzica clasică e perfectă pentru asta. O ador! În special pentru un remediu de vindecare. Sunt foarte multe, de la Samuel Barber cu „Adagio”, la „Nocturnele” lui Chopin, până la Bach și chiar contemporani precum Ryuichi Sakamoto, inclusiv cu cel mai recent album al său, lansat acum câteva săptămâni. E fantastic ce poate face acel om numai din simplitatea unui pian. 


Melodia care nu îți iese din cap.

Cred că piesele care-ți rămân în cap vin dintr-un mix de iubire și ură simultane. De exemplu, în drumul de acum de la aeroportul din Timișoara până la hotel râdeam cu pianistul și toboșarul meu cântând piese absolut oribile pe care totuși le iubim. De exemplu „Macarena". E un guilty pleasure. Așa că hai să-l punem pe ăsta.


Okay, pe ăsta îl notez, dar hai să lăsăm dansul pe data viitoare. 

Categoric! (râde)


Albumul care ți-a schimbat viața.

Aici voi menționa primul meu album, pentru că acela a produs cea mai mare schimbare din viața mea. Până atunci vedeam discurile ca pe ceva magic, de neatins, inimaginabil, aproape abstract. Tot acel proces de creație, înregistrare, producție prin care trebuie să treacă un artist pentru a ajunge să scoată așa ceva mi se păreau absolut de neatins. Să intru într-un record shop în copilărie era ceva sacru. Apoi, când am scos eu primul album am devenit la rândul meu parte din acele încăperi cu discuri, ceea ce a făcut ca magia să dispară. Dintr-o dată o făcusem, iar magia a dispărut când aveam eu un album pe raft pe care alți oameni putea intra să-l cumpere. 


Melodia cu care te-ai trezi zilnic.

Ascult muzică în general de pe iTunes-ul din telefon. Am aplicația și toate playlist-urile acolo așa că mi-e cel mai simplu. Recent am descoperit că pot vedea o statistică a cântecelor pe care le-am ascultat cel mai dus. Și am descoperit că e un cântec pe care l-am ascultat de 1.110 ori în numai patru ani de când e lansat. Se numește „andata" de la Ryuichi Sakamoto, o piesa pe care mi-o pun dimineața când mă trezesc și-mi încep ziua. Nu mi-aș fi imaginat că e măcar pe lista mea de top 10, dar uite că e poate piesa pe care am ascultat-o cel mai mult vreodată. 


Piesa care te definește.

În mod firesc, unele dintre propriile piese sunt extrem de autodescriptive, dar cred că ar fi mai interesant să aleg piesa altcuiva care a reușit să capteze puternic un portret al personalității mele. Artistul meu favorit al tuturor timpurilor e Chet Baker, iar personalitatea lui, calitatea aparițiilor sale live și muzica lui m-au făcut să vreau să fac muzică. Înregistrările sale vocale dintre decembrie 1953 și vara lui 1955 sunt cele mai bune înregistrări ale sale, pe care le ador. Mă regăsesc mult în unul dintre cântecele sale celebre, „My Funny Valentine". Însă, singurul track după care aș vrea să fac un cover, și chiar am făcut, e  „Suicide Is Painless" din serialul „Mash”. Cred că e cea mai frumosă piesă scrisă vreodată, pe care mi-aș fi dorit să o scriu eu. Și probabil asta spune ceva despre mine.