Răzvan Exarhu: Domnule profesor, am zis să despicăm un pic situația din teren în câte felii vor ieși. Să vedem cum a comunicat statul român cu propriii săi cetățeni. Lumea nu prea pare să priceapă nimic.
Dumitru Borțun: Ar fi trebuit ca statul, prin reprezentanții lui, adică prin niște oameni parțial aleși, parțial numiți, să se coboare la nivelul de interes, de cunoaștere și de exprimare al publicului larg. Statul nu face asta. Se crede îndrepătățit, legitim, atoateștiutor și își spune propria poveste. Fără să-l intereseze dacă noi îl credem, dacă avem încredere în interpretările și reprezentările lui, adică ale unor experți consilieri, care le suflă în ureche oamenilor politici și demnitarilor. Este o formă arogantă și incultă, până la urmă, de comunicare, pentru că denotă absența unei culturi a comunicării. Și când zic cultură a comunicării, nu mă refer la științe ale comunicării, la tactici, la strategii – pe astea le lăsăm specialiștilor. Mă refer la la niște repere fundamentale. Îi invit pe cei care ne ascultă să-și imagineze un adult – eventual, un tip înalt, spre doi metri – care stă de vorbă cu un copil. Un băiețel de 4-5 ani. Și vrea să fie drăguț cu el. Să-l facă să zâmbească, să-i câștige încrederea. Și el stă ca un plăvan în fața lui și se uită de sus în jos. Cum credeți că îl percepe copilul ăla?
Ca pe un dog german.
Exact, așa percepe românul mijlociu statul. Ca pe un dog german. Hai să schimbăm foaia. Persoana repectivă se lasă în genunchi sau stă pe vine și vorbește la nivelul copilului, care îi vede fața, vede că îi zâmbește, îi vede lumina din ochi. Se schimbă povestea. Începe copilul să râdă, să zâmbească. Înțelege mesajul. Statul nu știe să reducă distanța dintre emițător și receptor, cum spunem noi, în comunicare. Este unul dintre motivele pentru care comunicarea a dat chix și în campania de vaccinare, și acum. S-a întâmplat să fiu implicat în niște activități și am fost, weekendul trecut, la Iași. M-am întâlnit cu refugiați ucraineni, cu oameni care organizau procesul de primire. Este o efervescență extraordinară pe graniță. Din partea societății civile, nu din partea statului. Statul a intervenit și el la un moment dat, la câteva zile de la începerea evenimentelor, și a subvenționat, într-adevăr, niște acțiuni. Dar acolo sunt foarte multe organizații neguvernamentale, foarte multe biserici, din tot spectrul, de la ortodocși la neoprotestanți. Statul comunică de parcă ar fi un fenomen parțial. Nu mai spun că n-au fost în stare să angajeze un corespondent străin - 2, 3, 10, cât e nevoie – să transmită de aici. Îmi spunea o prietenă din Elveția că presa de acolo e plină de fapte de caritate ale polonezilor, cum îi primesc ei pe ucraineni, din România – nimic. Și eu știu de la părinții mei ce fenomen extraordinar e acolo, câtă ospitalitate degajă românii, câtă grijă pentru celălalt, pentru semenul amărât, aflat în nevoie. Și-n Elveția nu se știe nimic. Am întrebat – despre polonezi cine scrie? Niște corespondenți locali, ba un italian... Deci au fost în stare să aranjeze aceste mijloace de comunicare în masă. Noi n-am fost în stare să le antamăm. Iată ce înseamnă nepricepere. Era un bun prilej de a se schimba brandul de națiune, pentru că se putea arăta cum sunt românii, ce fac românii. Vorbeam acum câțiva ani cu un sociolog, Stefano Rolando, se ocupă de sociologia comunicării în Italia, la Universitatea din Milano. Și spunea: România e foarte puțin cunoscută din Italia pentru că vin foarte puține imagini din România. Făcuse o cercetare: imaginea României în Italia și imaginea Italiei în România. Și spunea: noi trimitem tot timpul imagini, meciuri de fotbal, Parlamentul italian... Noi nu știm nimic despre voi. Nu vă vedem, nu știm cum arătați. Dacă nu erau emigranții români, nu știam că seamănă cu italienii. Iată care sunt marile gafe pe care le facem în comunicare. Suntem absenți.
Ce ar fi putut face statul ca să prevină sentimentul de frică și să diminueze anxietatea în care trăim acum?
Prea multe nu avea ce să facă, dar asta nu-i o scuză pentru că nu a făcut nimic. Un specialist autentic ține cont de lucrurile acestea, le gestionează eficient, în favoarea binelui comun, pentru interesul general. Cum facem să reducem panica, să reducem această influență socială, se numește contagiune, care poate generaliza o percepție, o reprezentare a realității, care până la urmă e falsă, dar, cu timpul, devine adevărată. Dacă tu anunți că o bancă e cu un picior în faliment, oamenii încep să-și scoată de acolo economiile, marii finanțatori le scot și ei și până la urmă dă faliment. Se numește profeția autorealizatoare. Profeția se realizează tocmai pentru că a fost făcută. Când a fost făcută, nu era adevărată, se realizează în timp. Cam așa a fost cu benzina. Dar știți ce se întâmplă? Ca să spunem adevărul la postul dumneavoastră de radio, că de aia îi zice Rock FM: statul nu angajează specialiștii. Angajează amante, cumnate, nu specialiști. Asta e problema, fac și e ce pot.
Ucraina, folosind o comunicare, mi se pare, care angajează și emoțional, și rațional, reușește să-și țină poporul unit. Dornic să lupte, să rămână, să se opună. Comunicarea ucraineană mi se pare o lecție de comunicare de criză. Cum vedeți această comunicare și dacă vedeți și fumigene acolo.
Sunt și fumigene în situații de criză, de război. Spunea cineva că în război, prima victimă e adevărul. După care urmează altele. Nu poți să spui exact ce este în realitate unor oameni care se pot panica sau pot interpreta greșit. Există o ierarhizare a informației, așa cum e în armată. Soldatul simplu nu știe ce știe colonelul și ăla nu știe ce știe generalul, generalul nu știe ce știe mareșalul. Fiecare are informații corespunzătoare nivelului său. Cam așa e în război, se militarizează și informația. S-au făcut analize de către analize specializate în Fake News. Minciunile care vin dinspre Moscova sunt mult mai multe, mai grave, sunt strigătoare la cer. În comunicarea de la Kiev s-au strecurat uneori greșeli, informații false, cum au fost soldații care apărau Insula Șerpilor, s-a spus că au fost omorâți toți, s-a revenit asupra știrii, mass-media din Ucraina au precizat: au fost arestați, sunt prizonieri, dar nu sunt morți. Au această capacitate de a revizui o informație falsă. Faptul că Zelenski a reușit să se lase pe vine și să comunice de la același nivel cu poporul, și-a dat jos haina și cravata, s-a costumat în cetățean... Nu mai vorbesc de limbaj, de discursul ăla direct, îl ajută foarte mult și experiența de actor. Ceea ce nu înseamnă că e ceva peiorativ, atențiune! Sunt actori intelectuali, capabili să gândească strategic un fenomen în toate articulațiile lui. Vă dau un exemplu de la noi, Sergiu Nicolaescu. Era și actor, și regizor. Capabil să ia în mână un fenomen social. Un bun gestionar de fenomen. Pe urmă, un mare actor, care a fost Ion Caramitru. Dacă-ți recita din Eminescu, era un eseu! Un eseu despre Eminescu și realitatea la care se referea acesta. Există actori foarte dezvoltați din punct de vedere intelectual și cultural. Faptul că e actor nu înseamnă că e un scamator, un circar. În plus, Zelenski e și absolvent de Drept. Un om care ia o diplomă în științe juridice e capabil să lucreze cu noțiuni abstracte, cu teorie, reține foarte multe lucruri, inclusiv în limba latină – sunt oameni cultivați. Nu vii să spui „un actoraș, acolo. Are talent de actor, a știut să comunice”. Nu! E un om inteligent și cultivat! Și un om curajos, care știe că și-a pus pielea-n băț. El știe că la capătul drumului s-ar putea să-l aștepte ștreangul. Dar și-a înțeles rolul. I s-a distribuit un rol – de către Providență, de către oameni, nu știm. Dar și l-a asumat și îl joacă până la capăt, nu dă bir cu fugiții.
Păi acuma, dacă tot l-ați comparat pe Sergiu Nicolaescu cu Zelenski, Doamne ajută, că Sergiu Nicolaescu nu murea în niciun film! De bine, de rău, comisarul Moldovan supraviețuia...
Bine, era de un narcisism...
Panica mi se pare că se transformă în următorul val de pandemie. Frica, nesiguranța, panica ne afectează acum și mai mult, pentru că, oricum, le-am trăit în acești doi ani. Apropo de tehnica de care vorbeați, informația care se transformă în adevăr, mi-am adus aminte de o zonă de ezoterism, în care apare o creatură fantastică, denumită „egregor”, născută din spaimele oamenilor. Zgomotul pe care-l auzi din camera alăturată, podeaua care scârțâie, perdeaua care flutură deși geamul nu e deschis... Spaimele noastre creează un monstru. Monstrul capătă greutate, volum, mișcă lucrurile și, până la urmă, chiar ne ocupă casa, mintea, sufletul.
E o imagine cu care puteam încheia discuția, pentru că e memorabilă.
Vă mulțumim, domule profesor.
