După cum sigur știi, ieri seară, Anathema a concertat la Arenele Romane. Pe lângă faptul că ne-am distrat la concert (uite aici galeria foto), am apucat să vorbim puțin cu Jaime Cavanagh, basistul trupei. Dacă ești curios, uite mai jos ce a avut de spus despre ultimul lor album și despre multe altele.
După cum știm cu toții, Anathema a avut o călătorie destul de interesantă de-a lungul anilor. Ați lansat zece albume de studio, sunteți în turneu pentru promovarea celui de-al unsprezecelea. Poți să îmi povestești un pic despre evoluția voastră?
Să facem muzică este o constrângere, este ceva ce literalmente trebuie să facem. Chiar dacă trupa nu ar fi avut succes și nici nu am fi ajuns să avem contracte cu case de discuri, tot am fi făcut muzică. Din fericire pentru noi, oamenilor le place.
Am observat că o bună perioadă din viața ta a fost petrecută departe de trupă. Cum ți-ai ocupat timpul?
Am părăsit trupa pentru a-mi continua studiile. La momentul respectiv voiam să fiu om de știință, un om de știință nebun (râde). Eram foarte pasionat de fizică, de astronomie, de chimie, de matematică, de biologie, lucruri de genul ăsta. Mă fascinează toate, dar mai ales fizica. Asta a fost specializarea mea. După asta, am început cu ingineria electronică, apoi cu ingineria de sunet și înregistrări de studio. În momentul în care am ajuns la masa de DJ am realizat că asta este, asta vreau să fac. Nu mai sunt așa multe studiouri la care să poți lucra, m-am transferat pe partea de spectacole live. În timpul acelor 11 ani am lucrat în studiouri, m-am mutat în altă țară, am învățat o limbă străină.
Pare că ai fost într-o călătorie de descoperire de sine.
Ca să fiu sincer, nu aș spune că a fost o călătorie de descoperire a sinelui. Am călătorit mult înafara trupei, am fost în foarte multe locuri, în vacanță, nu pentru showuri. Iubesc asta. Dar am impresia că toți suntem într-o călătorie continuă. Suntem mereu într-un proces de învățare. Ca exemplu, și dacă mă uit la un e-mail pe care l-am scris acum trei ani o să îmi dau o palmă peste frunte și o să mă întreb „Cine era tipul ală?”.
Legat de subiectul „călătorii”, am observat că datele și locurile pentru turneul ăsta vă fac să mergeți un pic în zig zag.
Încercăm să nu avem concerte de umplutură și să facem tot ce ne stă în putere ca să avem reprezentații beton. Sunt unele locuri în care poți să faci asta chiar dacă e miercuri, dar, în alte locuri, așa ceva e de neimaginat. Uneori e un traseu un pic încurcat, dar de asta chiar e decent. Totule mult mai organizat acum, față de anii 90, când ajungeam fix înainte de concerte sau șoferii conduceau încontinuu. Oricum nu prea mai puteam să ducem stilul ăla de viață. Am îmbătrânit (râde). Avem nevoie de confort.
Care sunt influențele voastre muzicale? S-au schimbat de-a lungul timpului?
Sunt lucruri care rămân mereu constante, dar s-au mai schimbat. Constante ar fi, cu siguranță, Pink Floyd, Radiohead, The Beatles. În principiu astea trei. Dar mai recent, am devenit interesați de Mogwai, chestii ambientale, chestii electronice, ne place să experimentăm. Nu le-aș spune neapărat influențe, cât motivații de a ne îndrepta într-o anumită direcție. Nu copiem, încercăm stiluri.
Știu că ați început cu death / doom metal, apoi ați abordat diferite stiluri, ați evoluat în alte direcții. Cum v-a venit ideea să reluați povestea albumului A Fine Day To Exit (2001)?
Cred că a fost ideea lui John (n.a. Douglas). A fost un album trecut cu vederea mult prea ușor, deși el e motivul pentru care m-am întors în trupă. Când Vincent (n.a. Cavanagh) mi-a trimis înregistrările, totul s-a potrivit. Ăla a fost momentul în care trupa a depășit faza de muzică melancolică, gotică, doom etc. Iubesc albumul ăla, mă captivează, e unul din cele două discuri la care nu am contribuit deloc, celălalt fiind Judgement (1999). Mă bucur că am reușit să îl remasterizăm în ordinea corectă a pieselor. Revenind la legătura cu The Optimist (2017), nu e un album – concept, ne-am gândit pur și simplu Hei, oare ce s-a întâmplat cu tipul ală de pe copertă? și am făcut o narațiune interpretabilă. Versurile sunt scrise în așa fel încât poți să crezi că sunt despre tine, sau că e o poveste a tipului de pe plajă.
Acum că am înțeles cum e cu muzica voastră, spune-mi, te rog, care e cel mai amuzant / stânjenitor moment al tău sau al vostru, de pe scenă, din turneul ăsta.
Personal, cel mai stânjenitor pentru mine este când primesc microfonul și trebuie să le vorbesc oamenilor. Sunt foarte timid când vine vorba de asta. Îmi transpiră palmele chiar și acum, doar amintindu-mi. Îmi plac momentele amuzante de pe scenă, totuși. Preferatul meu a fost pe la începutul turneului, începuse outro-ul și aparatura a început să scoată zgomote ciudate, chitara lui Vinnie (n.a. Cavanagh) a făcut doing! ca în desenele animate…Danny (n.a. Cavanagh) a spus pe un ton foarte comic, în microfon Oh, totul a mers prost, apoi Vinnie a început să se târască de pe scenă cu chitara legată de picior… Am murit de râs. Ne place să ne distrăm, dar luăm concertele în serios.
Ultima întrebare. Vine Halloweenul. Top 5 filme horror? No pressure.
Oh, sunt un fan horror înrăit. Nu știu dacă pot alege. The Shining (1980), cu siguranță. E o întrebare foarte grea, m-ai încurcat. O să îți dau un mesaj cu restul (râde).
Mulțumesc pentru interviu, a fost o plăcere. Aștept mesajul ăla.
Mersi și eu, să te bucuri de concert.
P.S.: O să insistăm cu lista aia.
