In aceasta zi de joi, la Monsters Day ii sarbatorim pe Deep Purple!
Deep Purple, asemeni tuturor monstrilor clasici ai rock-ului, nu accepta, de fapt, incadrarea intr-un singur gen muzical. Heavy metal, hard-rock modern, muzica clasica, blues-rock, pop, progressive-rock sunt toate elemente ce fac parte din amalgamul unic al acestei incredibile trupe din Hertford, Marea Britanie.
In 1967, fostul tobar de la Searchers, Chris Curtis, se straduia sa gaseasca muzicieni pentru trupa sa, pe care intentiona sa o numeasca Roundabout. Dupa cum arata titulatura, urma ca muzicienii sa se “urce” si sa “coboare” din trupa, la propriu. Dupa cum isi aminteste Jon Lord, Chris Curtis era un om tipic anilor ’60, cu multe idei “psihedelice”. Experienta sa ca muzician si ideile novatoare i-au inspirat pe business-man-ii Tony Edwards si John Coletta sa accepte sa finanteze si sa managerieze ineditul grup.
Astfel, primul recrutat in acest neobisnuit proiect a fost organistul Jon Lord, care, prin Hammond-ul lui, avea sa imprime un sunet inconfundabil trupei. Lord studiase pianul clasic, dar renuntase la el pentru a continua cu o cariera in teatru. La Londra, unde studia dramaturgia, ia contact cu universul jazz-ului si cunoaste pentru prima data ce inseamna succesul – bucata de pian de pe “You Really Got Me”, uriasul hit al celor de la The Kinks, ii apartine. De asemenea, muzicianul mai cantase in diferite formule, cea mai cunoscuta fiind The Artwoods (formatie a carui lider era Art Woods, fratele mai-cunoscutului, astazi, Ronnie Wood).
Urmatorul sosit in Roundabout este chitaristul Rirchie Blackmore; astfel, in formula Lord la clape, fratii Chris si Dave Curtis la voce, Blackmore la chitara, Nick Simper la bas si Bobby Woodman la tobe, parea ca totul avea sa prinda contur. Insa, chiar cand Curtis ii molipsise pe toti cu ideea lui psihedelica, se hotaraste sa plece din formatia care nici nu-si incepuse bine existenta. Cu toate acestea, odata ce chimia incredibila dintre orga lui Lord si chitara lui Blackmore a fost simtita, Tony Edwards si John Coletta nu au avut niciun dubiu ca trebuia sa continue sa investeasca bani si timp in formatie. Grupul este rapid completat cu vocalul si tobarul de la The Maze – Rod Evans si Ian Paice. Pentru postul de vocal a venit la auditie si Rod Stewart, care, dupa spusele lui Simper, “canta ingrozitor”. Insa despre Evans, basistul afirma ca “era magic”, desi nu avea o experienta impresionanta la cei 21 de ani ai sai.
Regruparea era incheiata in 1968, martie, iar in aprilie, baietii deja mergeau in turneul de debut, purtand acum numele de Deep Purple, la dorinta lui Blackmore. Nu toti membrii trupei erau convinsi ca acest titlu al vechii piese Nino Tempo / April Stevens era cea mai buna alegere, dar Blackmore avea sa se impuna, nu pentru ultima oara. O luna mai tarziu, in decursul unui singur weekend, Deep Purple inregistrau si primul album din istoria trupei. “Shades of Deep Purple” este lansat in iulie 1968 si ii ajuta sa mearga in turneul de adio al formatiei Cream, ca trupa de deschidere. La acest moment, succesul de care incepusera sa se bucure poate fi simtit din plin. Este cunoscut faptul ca, intr-o seara de concert, Cream sunt huiduiti cand se urca pe scena de catre publicul ce scanda numai “Purple”.
In aceasta prima formula, muzicienii care alcatuiau atunci Deep Purple mai lanseaza inca doua albume de studio si continua sa lucreze la un sound ce avea sa ii faca singulari in istoria muzicii rock. Insa, formatia devenea exploziva cu adevarat abia odata ce ajungea pe scena, iar Blackmore, in scurt timp, se transforma in starul show-ului. Una dintre marcile lui adorate de public era modul in care isi tinea chitara foarte aproape de amplificator, astfel incat se crea acel sunet de distors, pe atunci deloc des intalnit. Insa acest succes moderat nu era suficient pentru Blackmore si colgeii sai, care priveau de acum catre celelalte trupe britanice – Led Zeppelin si Black Sabbath – si isi doreau sa implineasca si ei la maxim potentialul muzical al trupei lor. Schimbarile ulterioare le-au si adus succesul mult-visat. Urmatorul line-up este, probabil, cel mai cunoscut si cel mai apreciat, insa nu trebuie ignorata importanta acestei prime formule, care a definitivat un stil inconfundabil. Asadar, dupa ce compania americana de inregistrari Tetragrammaton, prin intermediul careia Deep Purple lansase deja trei albume de studio, da faliment, muzicienii sunt nevoiti sa se intoarca in Anglia natala si sa se gandeasca la o noua directie. Evans si Simper sunt concediati, iar in loc sunt adusi vocalul Ian Gillan, de la Episode Six, si basistul Roger Glover. Pentru postul de vocalist a fost luat in considerare si Terry Reid, care numai cu un an inainte refuzase oferta de a fi solist la Led Zeppelin. Reid le transmite baietilor ca este foarte flatat de oferta, dar ca nu poate accepta, intrucat are un contract de exlusivitate cu producatorul sau si ca, oricum, este interesat mai mult de o cariera solo…
Gillan, in schimb, isi amintea in 1971 cat de incantat a fost sa primeasca oferta si cum nicio muzica nu il miscase atat de mult precum cea a trupei Deep Purple. In acelasi an, vocalul explica si filosofia lor in ceea ce priveste muzica – “Nu planuim nimic”, ceea ce insemna, dupa detaliile date de acelasi Ian Gillan, ca, in cazul in care Blackmore vroia sa execute un solo extrem de lung, nimeni nu avea de gand sa il opreasca, tocmai pentru ca nu exista o organizare initiala a concertului.
Roger Glover a fost si el la un pas de a nu mai activa in formatie, intrucat a refuzat postul de basist. Din fericire, s-a razgandit in scurt timp. Glover, care il insotise la auditie pe Gillan, si dadusera proba impreuna, exact cum procedasera cu putin timp inainte si Paice si Evans, a povestit cat de jenanta a fost situatia de la inceput, cand abia se instalase in trupa, deoarece era mereu nevoit sa dea autografe pe copertele care aveau figura fostului basist pe ele. In toata aceasta perioada, cand Purple repetau deja cu Gillan si cu Glover, Rod Evans si Nick Simper continuau sa apara in concertele live, inconstienti de ceea ce se hotarase in absenta lor. Intr-un final, prin increngatura de barfe, vor afla si ei ca au fost, de fapt, inlocuiti. Mai departe, Evans formeaza trupa Captain Beyond, alaturi de fosti membri din Iron Butterfly, iar Simper creeaza Warhorse, formatie ce a incercat, fara succes, sa urmeze traseul Deep Purple.
In aceasta formula imbunatatita, Purple inregistreaza o serie de produse care aveau sa constituie nucleul dur al ceea ce reprezinta aceasta trupa. “Concerto For Group and Orchestra” a fost inregistrat live la Royal Albert Hall in septembrie 1969 si lansat in America trei luni mai tarziu. Insa succesul colosal l-au obtinut odata cu “Deep Purple in Rock”, album ce nu doar i-a propulsat intr-o cu totul alta liga, ci le-a si stabilit esenta sunetului caracteristic Purple. Si urmatorul disc pe lista, “Fireball” a avut succes de ambele parti ale Atlanticului.
Povestea celui mai de succes produs Purple – albumul “Machine Head” – totodata si a unuia dintre cele mai de succes produse ale muzicii rock, reprezinta o serie de coincidente ce aveau sa inspire scrierea mega-hitului “Smoke on the Water”. Muzicienii de Purple hotarasera ca pentru inregistrarea acestui disc sa apeleze la studioul mobil al baietilor de la Rolling Stones, tocmai pentru a mima acel dinamism specific Stones. Astfel, trupa merge la Casino, in Montreux, Elvetia, unde urma sa fie inregistrat discul, insa chiar cu o zi inainte, in timpul concertului sustinut de Frank Zappa And The Mothers Of Invention, izbucneste un incediu ce devasteaza intreaga cladire. Astfel, ca ultima solutie, Deep Purple ajung sa inregistreze in Grand Hotel. In timp ce politia le bubuia in forta la usa (cativa vecini reclamasera la politie zgomotul ), baietii incercau sa scoata o piesa din riff-ul lui Blackmore. Pana ce nu au pus piesa pe roate si pana ce Gillan nu si-a terminat versurile ( astazi, bine-cunoscutele versuri ce incep astfel: “We all went down to Montreux…”), Purple refuza sa deschida usa politistilor.
“Machine Head”, lansat in martie 1972, va ramane apogeul Purple, de ne-egal atat din punct de vedere commercial, cat si al aprecierii publicului si al criticilor de specialitate. Dupa “Who Do We Think We Are” (titlu inspirat de intrebarea pe care si-o puneau vecinii lor din Roma, exasperate de zgomotul urias pe care il faceau baietii la inregistrari – “Who do they think they are?!”) si live-ul ultra-apreciat “Made in Japan”, Gillan si Glover isi anunta retragerea din trupa, motivati fiind de toanele lui Blackmore si de programul infernal de turneu.
Acum este momentul intrarii in scena al basistului Glen Hughes, care, pentru scurt timp, a fost luat in considerare si ca vocal, si al solistului necunoscut, pe atunci, David Coverdale. Conform propriilor spuse, Hughes a fost convins sa se alature trupei prin promisiunea ca va fi adus Paul Rodgers, de la Free, alaturi de care urma sa imparta partiturile vocale, insa Rodgers pornise deja pe un alt drum, infiintand Bad Company. Cei doi noi colegi aduc elemente inovatoare sound-ului Purple, imprimand si o tenta de funk, blues si soul. Directia funk inspre care se indrepta trupa il nemultumeste profound pe Blackmore, care, dupa cum a recunoscut mult mai tarziu, incepe sa pastreze cele mai bune piese compuse pentru viitorul sau proiect solo. Rainbow se va numi acesta; iar Purple va ramane, astfel, fara figura cea mai cunoscuta a trupei. Neinlocuibilul Blackmore este inlocuit cu tanarul chitarist extrem de talentat, Tommy Bolin. Povestea acestuia este, de asemenea, foarte interesanta si ar merita explorata mai indeaproape.
Inainte de moartea lui Bolin, iminentul sfarsit al Deep Purple era evident. Destramarea trupei este anuntata oficial in iulie 1976.
Coincidentele si intamplarile bizarre ce au marcat existenta formatiei inca de la formare, i-au insotit si pe fostii membri Purple in activitatile lor ulterioare.
Intre 1984 si 1994 au loc o serie de resucitari ale trupei, urmate mereu de despartiri. Odata reunit in line-up-ul anilor ’70, Blackmore, Gillan, Glover, Lord si Paice au dat produse cu succes urias, precum “Perfect Strangers”, “The Battle Rages On” si turnee colosale. Muzicieni de o calitate incontestabila si de un talent uluitor au trecut prin trupa: povestea lui Joe Lynn Turner, a lui Joe Satriani sau a lui Steve Morse ar merita a fi spusa la fel de amanuntit precum a celorlalti membri, insa spatiul limitat alocat acestei super trupe ne impinge sa incheiem prezentarea prin mentiunea ca, alaturi de Steve Morse (chitaristul care il inlocuieste cu succes pana astazi pe Ritchie Blackmore), Deep Purple cunosc, pentru a cata oara?, o noua era a reinventarii.
Membrii actuali:
Ian Gillan – voce, muzicuta, conga (1969–1973, 1984–1989, 1992–prezent)
Steve Morse – chitara (1994–prezent)
Roger Glover – bas (1969–1973, 1984–prezent)
Ian Paice – tobe, percutie (1968–1975, 1984–prezent)
Don Airey – clape, orga (2001–prezent)
Fosti membri:
Jon Lord – clape, orga, vocea a doua (1968–1976, 1984–2002)
Ritchie Blackmore – chitara (1968–1975, 1984–1993)
Rod Evans – voce (1968–1969)
Nick Simper – bas, voce (1968–1969)
David Coverdale – voce (1973–1976)
Glenn Hughes – bas, voce (1973–1976)
Tommy Bolin – chitara, voce (1975–1976)
Joe Lynn Turner – voce (1989–1991)
Joe Satriani – chitara (1993–1994)
Discografie: 19 albume de studio, 34 de albume live, 22 de albume compilatii, 15 video si nenumarate single-uri
Albume de studio:
Shades of Deep Purple, iulie 1968
The Book of Taliesyn, decembrie 1968
Deep Purple, iunie 1969
Deep Purple in Rock, iunie 1970
Fireball, iulie 1971
Machine Head, mai 1972
Who Do We Think We Are, martie 1973
Burn, februarie 1974
Stormbringer, decembrie 1974
Come Taste the Band, octombrie 1975
Perfect Strangers, septembrie 1984
The House of Blue Light, ianuarie 1987
Slaves and Masters, octombrie 1990
The Battle Rages On..., iulie 1993
Purpendicular, februarie 1996
Abandon, mai 1998
Bananas, septembrie 2003
Rapture of the Deep, octomrbie 2005
Now What?! 2013
