Acum absența nu poate fi tolerată, ca în
mandatul lui Klaus Iohannis. Președintele trebuie să fie activ, se așteaptă de
la el să fie activ pentru că se întâmplă ceva, avertizează acesta: “O criză
structurală, una mare, una profundă, ar putea izbucni dacă sistemul nu este
capabil să se înnoiască. Iar președinția are un rol extrem de fertil în acest
sens, aș spune alături de Banca Națională a României, condusă de același om din
1990, și, desigur, armata și
loialitatea pentru NATO. Aceasta este
România, practic. Acesta este singurul schelet funcțional al corpului viu al
țării. Dacă scheletul se rupe, atunci avem o problemă. Și cred că sub Băsescu
acest lucru nu s-ar fi putut întâmpla. Granițele erau mult mai clare. Îl putem
condamna pe Băsescu pentru multe lucruri, dar tocmai pentru că Constituția
României oferă președinției și administrației prezidențiale o putere formală și
informală tot mai mare în viața publică din România, trebuie să o folosești”.
Un lucru rămâne însă bun, remarcă Stefano
Bottoni: această democrație românească foarte precară, în condiții economice și
sociale nu întotdeauna ușoare, a fost totuși rezistentă în ultimele decenii și
asta este deja un mare succes.
“Uitați-vă la România interbelică. Cea mai
bună paralelă aici este România interbelică între 1919 și 1938. Și de ceea ce
mă tem mereu acolo este „momentul 1937”, când sistemul este total epuizat și
regele simte cu adevărat că nu are altă opțiune decât să dizolve Parlamentul și
partidele și să spună: „Ok, nu vom mai juca jocul acestade azi înainte”.
Nu cred că suntem în acest punct. Politica bizantină de la București este
capabilă să doboare atât de mulți potențiali cuceritori. Tipul de ieri (Adrian
Veștea, n.r.) a fost doar cel mai recent dintr-o listă foarte lungă.
Nici măcar nu mi-i amintesc pe toți. Mi-i amintesc poate pentru vreo două luni,
apoi vine unul nou, iar după ce acesta cade, vor fi toți uitați. Deci problema
nu este episodul individual, problema este tiparul. Miza este cum pot
mecanismele instituționale să rămână stabile și responsabile. Din acest punct
de vedere, trebuie să spun că am ceva mai multe îngrijorări”.
Bottoni atrage atenția și asupra folosirii
improprii a imaginii de “melonizare” pentru AUR: “Aceasta nu este „Melonizare”,
ci „Vannaccizare”: “Vannacci este un fascist adevărat, din punct de vedere
cultural, mult mai mult decât Meloni. Și Vannacci este total pro-rus și este
finanțat de ruși. Vannacci este un proiect rusesc”, spune Bottoni, în interviul
pentru Punctul pe știri.
Stefano Bottoni este conferențiar la Universitatea din
Florența, unde predă istoria Europei de Est și istorie universală. Volumul său
“Geniul Panoniei”. Proiectul Orbán şi ameninţarea iliberală (Orbán: Un despota
in Europa) a apărut în limba română la Editura Humanitas.
Magda Grădinaru: Stefano
Bottoni, sunteți un expert în iliberalismul regimului Viktor Orbán. În aceste
zile, la București se vorbește despre o anumită înclinație iliberată a unor
actori politici importanți. Cum vedeți actuala criză de la București?
Stefano Bottoni: În primul
rând, cred că tendințele iliberale au rădăcini istorice adânci peste tot în
Europa Centrală. Dacă vorbim despre România, cei 35-36 de ani de democrație
parlamentară post-decembristă au fost contestați de multe ori de lideri
iliberali. Vorbind despre primii ani ai Frontului Salvării Naționale, l-am avut
pe Ion Iliescu înainte de 1996, când România era o „democrație originală”, după
cum s-a exprimat chiar el. Este o definiție foarte potrivită pentru că a
încercat, la începutul anilor '90, să traseze o graniță între propria sa idee
de sistem multipartit, regim non-fățiș-autoritar și democrația liberală
deplină, care i se părea prea mult pentru România după deceniile regimului
Ceaușescu.
Apoi, mi-l amintesc foarte clar pe Corneliu
Vadim Tudor și îmi amintesc Partidul România Mare la sfârșitul anilor 1990. Erau
atât de populari, încât Corneliu Vadim
Tudor a ajuns în turul al doilea la alegerile prezidențiale din 2000. El a fost
învins doar după modelul francez, printr-o mobilizare masivă a practic tuturor
celor care urau acea idee de democrație iliberată sau chiar cu tendințe
autoritare. Astfel am avut paradoxul ca oameni anticomuniști sau etnici
maghiari să voteze în masă pentru Ion Iliescu, pe care îl urau cu adevărat, dar
care era perceput totuși ca răul cel mai mic. Apoi ni-i putem aminti pe Dan
Diaconescu sau pe Dragnea.
Și venind în România, impresia mea pentru o
perioadă foarte lungă de timp a fost că sistemul politic românesc, în toată
instabilitatea sa sistemică aparentă, este de fapt atât de bine fundamentat și
de stabil încât nu poate fi contestat de oameni din afară care vor să desprindă
România de Occident, de alianța vestică. Și mai ales după 2004-2007, adică după
ce România s-a alăturat integrării euro-atlantice, acesta a fost un tipar foarte
clar.
Însă, începând cu 2020, practic odată cu
COVID-ul, cred că ceva a început să se schimbe în percepția publică asupra
politicii. Politicienii nu mai erau doar inutili pentru că erau mai mult sau
mai puțin corupți, viața politică e haotică și guvernul e ineficient. Acest
lucru era de la sine înțeles – scuzați-mi franchețea –, dar un element nou a
apărut din partea diasporei. O să vorbim despre asta, despre schimbarea rolului
diasporei românești. Îmi amintesc și acum când diaspora română i-a ajutat pe
Traian Băsescu și, mai târziu, pe Klaus Iohannis să câștige, acum 15-20 de ani.
Acum, aceeași diasporă ar vota în masă împotriva tuturor politicienilor de
sistem, împotriva tuturor acelor oameni care trăiesc din politică.
Desigur, în cea mai mare parte, ei nu sunt
atât de sofisticați din punct de vedere intelectual încât să înțeleagă limbajul
foarte tehnic vorbit de fostul premier român Bolojan. Bolojan este mult prea
tehnic și cu sânge rece pentru cei care înțeleg politica ca pasiune, instinct,
spiritualitate sau mai știu eu ce.
Așadar, cred că România a parcurs un drum
foarte lung. Și da, iată-vă aici. Bine ați venit în club. Bine ați venit în
clubul puterilor care aspiră la iliberalism. Cred că ceea ce vedem acum este
ceva mult mai structural în modul în care ei încearcă să perceapă situația
actuală a societății românești și nevoile acesteia, decât orice alt partid de
dreapta radicală sau de extremă dreaptă din ultimii 30-35 de ani.
Magda Grădinaru: Vă întreb
direct: cum anume se instalează un regim iliberal, o democrație hibridă? Ce
face mai exact, care sunt primele semne de alarmă? Și, practic vorbind, la ce
ar trebui să fim atenți?
Stefano Bottoni: Primul
semn de alarmă este, desigur, populismul. Populismul înseamnă să promiți ceva
ce nu poți respecta. Aceasta este noțiunea clasică pe care o avem despre
populism. Liderul populist promite o mulțime de lucruri. Dar, de fapt, unul
dintre lucrurile bune uneori, când le permiți populiștilor să ajungă la putere,
este că simți imediat diferența profundă dintre a promite lucruri și a
îndeplini obiective și scopuri, lucru pe care de obicei nu îl fac.
Uitați-vă la Brexit. Acum marcăm un fel de a
zecea aniversare a Brexitului, care este probabil, în vremurile recente, cel
mai extraordinar exemplu de populism împuternicit de oameni, pentru că a fost votat
democratic, deci a fost o alegere democratică, iar această alegere a dat peste
cap acea țară pentru decenii. A fost democratică, dar a fost total absurdă,
greșită, stupidă. Iar acum ei o știu. Dar, din păcate, nu te poți întoarce. Nu
poți anula decizia. Desigur, aș paria că în timpul vieții mele Regatul Unit se
va alătura din nou UE, probabil nu în următorii 10 ani pentru că, și din punct
de vedere tehnic, este un proces lung, dar cred că se va întâmpla și va fi
foarte bine pentru Europa să îl aibă înapoi. Din păcate, noi am pierdut și, ce
este și mai important, ei au pierdut 10-15-20 de ani făcând asta.
Așadar, când îi împuternicești pe populiști,
ei se dovedesc de obicei mult mai slabi decât se presupune că sunt. Problema în
mai multe țări, de exemplu în Germania, este că memoria istorică a unor erori
similare făcute în trecut, chiar în 1933 ca să fim concreți, este încă atât de
puternică încât clasa politică, mainstream-ul politic, simte că nu poți
permite, pur și simplu nu poți permite populiștilor, nu doar euroscepticilor,
ci oamenilor iliberabili și antidemocrați să ajungă la putere, pentru că ei
sunt împotriva sistemului. Iar sistemul înseamnă democrație, deci ei vor cu
adevărat să fie implementat ceva diferit.
Deci, primul este populismul.
Al doilea, desigur, este ocuparea presei, a
presei libere. Cazul pe care l-am studiat cel mai amănunțit este cel al
Ungariei. Acolo poți avea o transformare autentică a unui fost politician
liberal precum Viktor Orbán în altcineva. Ceea ce nu este cazul României;
George Simion a fost întotdeauna un fascist, scuzați-mă. Sau un legionar. El
chiar ar fi foarte mândru de asta. Nu a pretins niciodată că este liberal, un
apărător al drepturilor omului sau cineva care a fost ajutat de George Soros în
faza timpurie a carierei sale.
De aceea, cred că traiectoria intelectuală a
tuturor acestor lideri români care aspiră la iliberalism este mult mai simplă
decât traiectoria lui Viktor Orbán.
Însă, odată ce Viktor Orbán ajunge în punctul
– acum vreo 20 de ani– în care consideră că democrația liberală nu
funcționează, atunci te poți debarasa de democrația liberală pentru a construi
altceva.
Avem apoi o transformare de la critica
intelectuală sau politică a condițiilor existente la planificarea unei lumi
noi, la planificarea unei țări noi. Pentru a face acest lucru, ai nevoie de un
nou stat.
Corporatismul este o idee tipică de a avea
„mai mult stat” – ideea de protecție. „Te protejez. Ești sub amenințare. Tu
nu o știi, dar...” Și dacă ai nevoie de protecție, ai și dușmani, o mulțime
de dușmani. Suntem înconjurați de dușmani. Aceștia pot fi fie dușmani interni,
fie dușmani externi. Amenințarea poate veni din locuri diferite.
Deci, propaganda – un alt cuvânt de impact –
și mass-media. Și astfel avem un cerc complet: avem dușmani, amenințare,
protecție, propagandă și mass-media. Iliberalismul modern, iliberalismul modern
digital, are puterea de a vă influența mințile în mod profund. Și, desigur,
cazul Rusiei este cel mai extraordinar pe termen lung, pentru că ei nu au avut
niciodată o democrație adevărată, sau poate doar unul sau doi ani la începutul
anilor 1990, în condiții groaznice. Iar apoi, de la sfârșitul anilor 1990, regimul
Elțîn târziu a fost orice altceva în afară de o democrație normală sau
consolidată.
Ungaria a fost diferită, iar România ar fi din
nou diferită, pentru că, deși sunt sigur că majoritatea colegilor mei români ar
susține că: „O, nu suntem o democrație reală, suntem încă în urmă și avem
atât de multe lipsuri și deficiențe”, totuși, faptul că această democrație
foarte precară, în condiții economice și sociale nu întotdeauna ușoare, a fost
atât de rezistentă în ultimele decenii este deja un mare succes.
Uitați-vă la România interbelică. Cea mai bună
paralelă aici este România interbelică între 1919 și 1938. Și de ceea ce mă tem
mereu acolo este „momentul 1937”, când sistemul este total epuizat și regele
simte cu adevărat că nu are altă opțiune decât să dizolve parlamentul și
partidele și să spună: „Ok, nu vom mai juca jocul acesta de azi înainte”.
Adică democrația ar putea fi ea minunată, dar nu aici.
Nu cred că suntem în acest punct. Politica
bizantină de la București este capabilă să doboare atât de mulți, știți,
potențiali cuceritori. Tipul de ieri (Adrian Veștea, n.r.) a fost doar
cel mai recent dintr-o listă foarte lungă. Nici măcar nu mi-i amintesc pe toți.
Mi-i amintesc poate pentru vreo două luni, apoi vine unul nou, iar după ce
acesta cade, vor fi toți uitați. Deci problema nu este episodul individual,
problema, cred, este tiparul. Miza este: cum pot mecanismele instituționale să
rămână stabile și responsabile. Din acest punct de vedere, trebuie să spun că
am ceva mai multe îngrijorări din perspectiva mea externă.
În Ungaria nu a existat o contraputere – un
alt semn al problemei. Când ai un sistem electoral și instituțional precum cel
maghiar sau cel rusesc, care este total prezidențial – unde președintele și
administrația prezidențială pot face tot ce vor. Și acesta a fost modelul pe
care practic Putin l-a exploatat pentru a zdrobi toți potențialii oponenți. Dar
și în Ungaria, am avut situația în care Orbán a fost capabil, după 2010, să
profite de puterea aproape nelimitată pe care constituția post-1989 a acordat-o
supermajorității.
În schimb, în România aveți un echilibru real
de putere între un guvern slab și un parlament relativ puternic – puternic nu
în sensul, scuzați-mă, intelectual. Știu asta din Italia: unul dintre cuvintele
pe care am ajuns să le cunosc din politica italiană când aveam 10 ani a fost
„franco-tiratore”. Franco-tiratore sunt cei
care, atunci când ai un vot secret, votează împotriva propriului partid. Și era
un sport național minunat în politica italiană să existe o politică de partid
agreată oficial, asupra unui ministru, a unui președinte al republicii sau a
unei legi, iar apoi să o boicoteze în secret votând diferit.
Desigur, poți fi enervat de acest lucru și
putem susține că acesta este tot un semn al deficienței structurale a unei
democrații. Dar, pe baza experienței mele italiene, nu este întotdeauna un
lucru rău, deoarece înseamnă că nu poți cumpăra automat consimțământul și votul
fiecărui parlamentar, al fiecărui membru al parlamentului. În Ungaria, de
exemplu, nu s-a întâmplat niciodată în 16 ani ca un om de la Fidesz să voteze
diferit în parlament, niciodată, niciunul din 133. Au mers înainte ca o
legiune, fără măcar să gândească, fără nicio îngrijorare morală sau politică,
personală sau de orice fel cu privire la ceea ce fac. Cred că în România
spațiul de manevră este mai mare. Eu am o problemă cu președinția. Și nu doar
cu președintele vostru de acum, ci cu instituția în sine.
Magda Grădinaru: Cu puterea
instituției prezidențiale?
Stefano Bottoni: Cu modul
în care este folosită puterea, pentru că președintele român este foarte
puternic. Iliescu a fost destul de puternic. Constantinescu ar fi trebuit să
fie puternic, dar a fost învins de cei care erau și mai puternici. Băsescu a
fost foarte puternic. Și a făcut instituția prezidențială foarte puternică din
nou, în fața unor guverne mai slabe. Iohannis a fost pur și simplu absent, dar
a venit într-un moment în care, poate, acest tip de absență a fost mai tolerat.
Acum absența nu poate fi tolerată.
Președintele trebuie să fie activ. Se așteaptă de la el să fie activ pentru că
se întâmplă ceva. Se face politică, iar politica nu este bună sau rea, pur și
simplu se întâmplă, dar politica înseamnă, aici, că cineva sau o nouă forță
încearcă cu adevărat să le depășească pe cele vechi. Chiar dacă nu au, de
exemplu, putere locală, au foarte puțini primari, nu au teren local, dar s-ar
putea să îl aibă.
Așa că eu cred că o criză structurală, una
mare, una profundă, ar putea izbucni dacă sistemul nu este capabil să se
înnoiască. Iar președinția are un rol extrem de fertil în acest sens, aș spune
alături de Banca Națională a României, condusă de același om din 1990, și,
desigur, armata, cu loialitatea față de NATO. Aceasta este România, practic.
Acesta este scheletul. Singurul schelet funcțional al corpului viu al țării.
Dacă scheletul se rupe, atunci avem o problemă. Și cred că sub Băsescu acest
lucru nu s-ar fi putut întâmpla. Granițele erau, aș spune, mult mai clare. Îl
putem condamna pe Băsescu pentru multe lucruri, dar tocmai pentru că
Constituția României oferă președinției și administrației prezidențiale o
putere formală și informală tot mai mare în viața publică din România, trebuie
să o folosești.
Magda Grădinaru: Și credeți
că președintele nostru nu folosește această putere?
Stefano Bottoni: El este
perceput, cel puțin de mine, de un privitor extern, observator, martor, oricum
doriți, ca cineva care este detașat emoțional de acest moment foarte dramatic.
Și uitați, am fost la București acum un an și jumătate, în decembrie 2024. Am
fost la București în aceeași zi în care Curtea Constituțională a luat decizia.
A fost o zi destul de importantă. A fost o zi destul de memorabilă. Și îmi
amintesc că le spuneam oamenilor: „Ok. Mai aveți o șansă. Mai aveți încă o
șansă. Vă rog să o folosiți bine”.
Simt că, un an și jumătate mai târziu, nu a
fost folosită bine. Aceasta este problema, și toți acești oameni, cei vechi și,
desigur, noua administrație prezidențială și Nicușor Dan și cei din jurul lui
ar fi trebuit să simtă că de data aceasta nu ar mai trebui să existe eșecuri și
nicio vulnerabilitate sau slăbiciune. „Slăbiciuni” era expresia tipică a
documentelor Partidului Comunist Român când nu voiai să spui „Greșeli”, pentru
că „Greșeli” sunat prea puternic.
Deci el are „slăbiciuni”. Nu cred că face
parte organic din ideea de a aduce România în tabăra iliberabilă. Nu aș vrea să
cred această narațiune foarte facilă a președintelui român care sabotează în
secret întregul proiect de integrare euro-atlantică și globală a țării, urmărit
încă din anii 1990. Dar văd o impotență strategică, ceea ce este și mai rău
pentru că are mult timp înainte, foarte mult timp. Nu poate fi înlocuit cu
ușurință decât dacă demisionează. De ce ar demisiona? Nu este prea bătrân. Deci
nu există nicio altă problemă, nicio problemă de sănătate, nicio altă problemă
care să îl afecteze.
Problema este pur și simplu capacitatea
politică. El trebuie să fie ca un marinar. Marea este acum periculoasă,
valurile se ridică, nu poți pur și simplu să părăsești barca sau să spui: „Ei
bine, barca va ajunge ea undeva”, pentru că nu în acest fel a fost conceput
sistemul politic românesc.
Chiar și în perioada interbelică, ai regele,
ai Consiliul de coroană, ai notabilitățile –
consilierii superiori. Și, desigur, ai statul profund și ai armata, ai
serviciile secrete, îi ai pe toți cei care strângeau cumva scheletul la un loc.
Acum, văd că oasele acestui schelet trăiesc un fel de viață independentă, și
asta este foarte periculos.
De ce este periculos? Uitați, ca să fiu
sincer, adevărul este că Viktor Orbán chiar a fost capabil să stabilească un
nou sistem. Iar eu, desigur, am fost foarte, foarte critic la adresa acestuia
și am văzut că a adus o mulțime de lucruri rele Ungariei. Dar la tipii aceștia
de la voi nu văd să aibă capacitatea de a stabili un regim alternativ. Ei sunt
capabili să distrugă, asta e clar. Sunt chiar foarte buni la asta: la distrugerea
încrederii și la distrugerea alianțelor.
Magda Grădinaru: Și asta
este poate chiar mai rău decât un regim iliberal, pentru că atunci când avem un
regim iliberal, cel puțin cunoaștem inamicul.
Stefano Bottoni: Unul
dintre cei mai importanți politologi maghiari, András Körösényi, decanul de
vârstă al politologilor maghiari, a scris un articol bun înainte de alegerile
din Ungaria și a scris că, chiar dacă opoziția va câștiga – ceea ce el practic
spera, adică să vină cineva să îl înlocuiască pe Orbán –, modul charismatic de
a gestiona politica era deja aici pentru a rămâne. Aceasta a fost profeția lui.
Deci noua politică, nu doar în Europa,
uitați-vă peste tot, este charisma. Așa că speranța în cineva ca Bolojan, care
este teribil la acest capitol – i-am auzit conferința de presă de luni, despre
cifre, despre PNRR, despre proiecte, era total... Vreau să spun, nu sunt un
expert în PNRR-ul românesc, așa că am avut impresia, în mod rațional, că: ok,
acesta este un tip care știe, un tip cu un plan, un tip care are o idee foarte
clară.
Magda Grădinaru: Dar îi
lipsește charisma?
Stefano Bottoni: Da. Chiar
nu era deloc conectat, nici măcar în timp ce vorbea. Mai mult, și mai rău,
părea că intenționat nu a vrut să vă lase impresia că ar fi implicat emoțional
în asta. Deci avem acest tip de sânge rece, care este și un răspuns la climatul
isteric din București. Acesta este modul în care tipul din provincie ripostează
cumva: înapoi la bază, înapoi la fapte, înapoi la profesionalism.
Dar, din păcate, politica de astăzi, și
uitați-vă la dezbateri, uitați-vă la arena politică – nu doar în biata și
disperata Europă de Est-Centrală, ci peste tot – este un amestec ciudat de
tehnocrație – pentru că ai nevoie, desigur, de oameni care cunosc cifrele,
datele și faptele – și charismă, rezistență, agresiune.
Magda Grădinaru: Ca un om
de spectacol (showman). Așa cum este Trump.
Stefano Bottoni: Cred că
Băsescu a fost o combinație bună a celor două. Desigur, PSD este diferit, au
fost acolo câțiva lideri cu un anumit echilibru. În ultimii doi ani însă nu am
reușit să găsesc pe nimeni cu acest tip de mix. Desigur, acesta nu este un
lucru pe care îl poți construi într-un laborator, evident. Nu poți pur și
simplu să antrenezi politicienii să fie așa.
Cineva ca Bolojan – mi-l amintesc de când era
primar la Oradea – poate spune: „Eu nu sunt acest gen de om”. Probabil
că oamenii de acolo l-au plăcut tocmai din acest motiv. Pentru că era clar tipul
care îți livra un drum asfaltat în trei ani.
Magda Grădinaru: Întrebarea
mea, ultima, este cum rămâne cu George Simion? Pentru că AUR a devenit un
„kingmaker” (creator de regi) în aceste zile și se vorbește despre o
„Melonizare” a AUR.
Stefano Bottoni: Nu cred
asta, dar vă mulțumesc că ați adus discuția în această direcție. Aceasta nu
este „Melonizare”, ci „Vannaccizare”. Generalul Roberto Vannacci este
personajul, soția lui este româncă, de altfel. Iar el adună acum un sprijin
masiv din partea diasporei italiano-române. Masiv, totalmente masiv.
Știți, majoritatea românilor vota fie pentru
Liga, fie pentru Fratelli d'Italia. Așadar ei pot fi numiți orice altceva,
numai oameni de stânga nu, în Italia, ceea ce poate fi de înțeles. Doar că
Vannacci este un fascist adevărat, din punct de vedere cultural, mult mai mult
decât puteam spune despre Meloni. Vannacci este total pro-rus și este finanțat
de ruși. Vannacci este un proiect rusesc. Și face campanie în România prin
intermediul soției sale, către diaspora română, și are un succes incredibil
vorbind despre remigrare, „remigrazione”. Remigrarea este unul dintre slogane,
devreme ce avem mult peste un milion de români și moldoveni cu pașapoarte
românești. Nimeni nu este în Italia cu pașaport moldovenesc – aproape toți cei
care sunt în Italia din Moldova sunt de fapt cetățeni români în Italia. Și
aveți o mulțime de oameni cu dublă cetățenie, pentru că tot mai mulți oameni
obțin acum și cetățenia italiană, fără să o piardă pe cea română.
Deci cred că el este legătura care lipsea. Nu
este Meloni, pentru că Meloni este cu disperare mult prea pro-NATO. Uitați-vă
la Meloni cum se descurcă cu Trump, care tocmai a desființat-o ca pe o persoană
cu care nu a fost niciodată prieten și spune că nu a existat niciodată nicio
relație specială și că totul a fost o prostie. Ok, e în regulă, acesta este
Trump. Dar ideea aici este că oameni ca Simion și oameni ca Orbán sunt încă
convinși că Trump poate fi util și vor în continuare să îl ajute. Meloni a ajuns
acum la momentul ei critic cu Trump. Acum a înțeles că pur și simplu nu te poți
baza pe tipul ăsta. Este ca un băiat de trei ani, extrem de agitat și care își
schimbă părerea la fiecare două minute. Nu poți construi nimic cu el.
Așadar, Vannacci, în politica italiană, are și
dimensiunea militară, care este de asemenea interesantă. Din câte înțeleg,
acest proiect AUR și, anterior, proiectul lui Georgescu au avut, de asemenea,
conexiuni culturale și istorice foarte interesante în armată.
Și, din păcate, trebuie să remarc aici din nou
modul în care acționează președintele vostru... Poate pentru că este din
Făgăraș, o zonă a rezistenței anticomuniste cunoscute, cu o serie de legende
din anii 1940. Totuși modul în care el se raportează la istoria națională este
destul de problematic pentru mine. Desigur, el nu este istoric, este un mare
matematician. Deci nu trebuie să fie istoric, nu trebuie să pretindă că este. Eu
nu pot decide cu adevărat cât este naivitate și cât este o idee cu adevărat
distorsionată despre așa-numitele valori naționale sau despre ceea ce ar trebui
să reprezinte națiunea. Pentru că cred că nu am văzut niciodată un asemenea
radicalism față de trecut și o reapropriere culturală a unor elemente din anii
1920, '30 și '40, ca în cazul lui Nicușor Dan.
A fost destul de surprinzător pentru mine,
poate și pentru că am un mod italian de a interpreta lucrurile. Poate că el încearcă
doar să îi îmblânzească puțin pe cei care ar putea vota cu AUR, așa că încearcă
să îi țină în zona de mainstream, chiar dacă la margine. Aceasta ar fi o
interpretare posibilă, dar poate este un derapaj mai serios. Și cred că, dacă se
dovedește că este totuși adevărat ce mă tem eu, problema ar fi: care mai sunt
fundamentele unui astfel de stat? Ceea ce este o problemă și pentru Ungaria –
Ungaria acum, după Orbán, trebuie să reinventeze ideea de democrație.
Ce înseamnă să mai fii o democrație aici? Ce
înseamnă anticomunismul sau antifascismul? Ce este republica? Ce mai înseamnă
republica? Binele comun, interesul comun, interesul național, sau orice
altceva? Cred că acestea sunt chestiuni foarte importante. Așa că eu nu văd
actuala criză din România ca pe un eveniment izolat, ea este doar ultima
dintr-o serie infinită.
Magda Grădinaru: Dar ar
putea deveni o criză a democrației?
Stefano Bottoni: Da, cred
că este deja o criză democratică în desfășurare, o criză în jurul valorilor
democrației. La ce mai servește democrația? Doar pentru a face parte din UE?
Ungaria, doar pentru a da un alt mic exemplu,
a demonstrat că a fost total posibil să fii membru cu drepturi depline al UE, pierzând în același timp orice urmă de
democrație internă. Deci, din păcate, și prin asta Ungaria a spart un tabu:
dacă cineva se apropie de UE, sau dacă cineva chiar a ajuns în UE, avem acum
dovada că este democrat? Că nu se mai poate întoarce înapoi? Ba da, se poate.
S-a întâmplat deja.
