Privim astăzi spre Colectiv nu pentru a căuta vinovați, ci din nevoia de a nu lăsa uitarea să acopere ceea ce nu am înțeles pe deplin. Am vorbit cu Alex Teodorescu și Alin Pandaru, supraviețuitori, iar poveștilor lor nu sunt menite să redeschidă răni, ci să împiedice cicatrizarea forțată.
Alex Teodorescu, liderul trupei Jack of All Trades, este martor al tragediei de la Colectiv și autor al unei mărturii emoționante despre haosul și suferința din noaptea incendiului. El respinge teoriile despre spectacol pirotehnic și subliniază responsabilitatea colectivă pentru siguranța localurilor, apăra publicul și artiștii prezenți, oameni care iubeau muzica și arta autentică, nevoiți să se refugieze sub pământ, în hale și subsoluri.
1. Știu că nu e ușor de retrăit, însă îți propun să ne întoarcem înapoi, în ziua de 30 octombrie 2015. Unde te aflai în momentul în care a izbucnit incendiul?
Alex Teodorescu: Eram în spate, lângă bar, împreună cu câțiva prieteni și când am văzut că în față se aprinde stâlpul ne-am zis că ar fi bine să ieșim că pare că e cam rău ce se întâmplă. Dintr-o inerție foarte norocoasă, noi cei din spate care ieșeam, eram lăsați să trecem de către cei de lângă scenă din față și ăsta este motivul pentru care am ieșit întreg. La nici 10 secunde după ce am ieșit din clădire, fumul a început să iasă din club prin ușă.
2. Ce imagine îți revine prima dată în minte din acea noapte?
Alex Teodorescu: Rămân țipetele celor arși, celor care se dezintegrau, imagini cum vezi pe internet în zonele unde azi e război. O disperare și strigăte de durere ale unor oameni care știau că de atunci, viața lor nu va mai fi la fel.
3. "Scriu asta pentru că nu pot dormi, pentru că în noaptea asta am simţit că trăiesc o invazie de oameni arşi din cap până în picioare, fără păr rămas pe cap, cerând ajutor şi apă”, scriai pe blogul tău acum 10 ani, explicând detaliat ceea ce s-a întâmplat în Colectiv și făcând totodată un apel către empatie, înțelegere pentru oamenii care au trăit așa ceva. Ți se pare că a apărut o formă reală de empatie sau responsabilitate colectivă în rândul oamenilor, al autorităților, la 10 ani distanță?
Alex Teodorescu: Postarea mea de pe blog de atunci a fost un amestec de mărturie personală, combinată cu dorința mea de a rupe prejudecățiile legate de lumea muzicală românescă underground și a ideii că rock-ul este muzică satanistă. M-am gândit că pentru oamenii din afara fenomenului, această veste va veni într-un mod superficial cum vine orice știre la ora 19:00, citită plat și fără nicio emoție: ”Un om a fost înjunghiat în orașul X, crimă în județul Y.... Îmi doream ca lumea când va citi acel articol de blog să simtă măcar 1% din durerea pe care noi o simțeam în acele momente ca prieteni și comunitate și ca măcar atunci să fi ieșit de pe pilot automat cu toții. Cred că pe la ora 23:50 am ajuns acasă și am început să mă uit la televizor, și deja vedeam cum fiecare avea o părere, cum oameni care nu aveau legătură cu comunitatea noastră aveau păreri foarte, foarte puternice bazate pe nimic.
Atunci am început să scriu și am terminat în miez de noapte pe la 3-4, după 30 de verificări și răzverificări în încercarea de a nu generaliza și a nu leza pe nimeni cu acea postare. Era dureros să vezi că niște oameni suferă groaznic, iar de pe un fotoliu de studio de televiziune, tot felul de personaje, uneori chiar și muzicieni, blamau că acești oameni s-au dus la un concert rock. După aceea a urmat o lungă perioadă de invitații la emisiuni pe care eu le-am refuzat. Aș fi mers acolo doar ca să povestesc cum a luat foc clubul, iar tot ”specialiștii de serviciu” din platou ar fi dat verdictele legate de cine e de vină și cât de sataniști eram.
Eu nu am căutat să stârnesc empatia oamenilor, cât să încerc să opresc părerile puternice ale oamenilor foarte vehemenți care urmau să critice din toate unghiurile posibile comunitatea rock și evenimentul în sine. Noi nu eram doar un public care se aduna randomly la concert, eram un grup de oameni care activ discuta despre toate trupele românești, plăteam bilet și susțineam trupele românești mai mult și decât pe cele de afară. Era o prietenie din vedere în care ochii spuneau totul, uneori nici nu avem nevoie de cuvinte. Eram aceiași oameni care ne susțineam între noi, oameni care se bucurau pe bune că se revăd, oameni care împărțeam aceleași idealuri și valori. Mi s-ar fi părut foarte dezumanizant la acea vreme să mă cațăr pe scara celebrității fiind deja chemat peste tot la TV să vorbesc de Colectiv, iar în micile pauze de la dezbateri să mai fac reclamă la trupă sau ce mai făceam la acea vreme.
Mi s-a propus să vin în prime-time să aduc omagii cu chitara acustică, să mă așez pe trotuar întins pe spate și să mi se ia interviu părând cât mai afectat, tot felul de scenarii care să creeze rating și am refuzat tot pentru că tot ce aveam de spus am spus în acel articol de blog. Mai important era ce făceam noi în spatele camerelor ca să ajutăm.
4. Acum câtiva ani, vorbeam tot pe rockfm.ro despre impresiile tale de după Colectiv. Aminteai atunci de „mentalitatea de malpraxis a unei societăți”, despre o cultură în care greșelile sunt pedepsite inegal: cei puternici scapă nepedepsiți, iar cei mici plătesc pentru tot. Am schimbat-o, am încercat măcar?
Alex Teodorescu: Având în vedere că patronii au stat și încă stau în pușcărie timp în care Piedone rupea tik-tok-ul în două cu glumițe despre suspendarea activității altor localuri, faptul că sloganul lui de campanie a fost ”Ai grijă să nu te frigi la vot” și faptul că a și câștigat sectorul 5 în 2020, mă face să cred că nu s-au schimbat prea multe la nivelul modului în care noi ne informăm... Sigur, e vina lui Piedone că și-a permis și a făcut toate astea, dar mai mult este și vina noastră că-l acceptăm fără nicio problemă să facă așa ceva, sau că pur și simplu cel mai vrednic om din sectorul 5 a fost ales de oameni tot el… Inimaginabil, aș zice…
Cu toate astea, oamenii care munceau mult pentru organizarea evenimentelor, acum muncesc și mai mult ca să fie totul exemplar, cărând în spate și mai energic paraziții canceroși care doar se hranesc din munca altora, acești paraziți fiind de obicei în funcții publice. Există și lucruri bune azi, politicieni care nu mai consumă ultimul leu pe avioane, politicieni care taie de la bugetele partidelor, precum și organizatori de evenimente de muzică underground în locuri nonconformiste unde există pază, poliție și serviciu de prim ajutor. Și aici mă refer la concerte de hardcore unde am participat și eu ca ascultător, concerte organizate în skate park-uri care sunt organizate poate mai safe decât ce vedem la Sala Palatului.
5. Învățăm ceva din Colectiv sau din evenimentele din acești 10 ani în care au fost răniți oameni în incendii (de la Crevedia la oamenii cu arsuri din pandemie, până recenta explozie din Rahova)?
Alex Teodorescu: Cred că fiecare trebuie să-ți facă autocritica și să se gândească cât de mult bine aduce comportamentul lui în rândul lumii, cât de mult ajută vs. cât de mult își urmărește interesul. Nu ai cum să duci o viață făcând numai una, d-aia ține de fiecare unde își setează limita. De multe ori evenimentele astea nefericite se întâmplă pentru că oamenii nu sunt pregătiți și se gândesc că niciodată în viață așa ceva nu li s-ar întâmpla lor și e perfect normal să nu duci o viață bazată pe frică. În schimb, în momentul în care pleci la drum vrând să creezi, organizezi sau să faci ceva mai mult decât un simplu job în care îți urmezi task-urile zilnice, ajută să te gândești și la cel mai negru scenariu. Niciodată nu vom fi pregătiți pe deplin, dar cu toate astea, presa, prin presiuni constante, poate schimba în bine neajunsurile. E bine că presa are libertate, e bine că oamenii sunt încă afectați de lucrurile astea. Salvarea mereu va începe de aici. În cazul Crevedia și Rahova nu mai avem patroni de localuri vinovați, nu mai are nimeni în cine să arunce cu pietre atât de ușor public, poate și d-aia, din păcate, sunt tecute ceva mai ușor cu vederea de publicul larg…
6. Ce te doare cel mai mult când vezi cum este amintit Colectiv în spațiul public?
Alex Teodorescu: Mi-e greu să mă pun în pielea parinților care și-au pierdut copiii. An de an, bănuiesc că pentru ei e cel mai greu... După, urmăresc oamenii care au fost afectați fizic de Colectiv și sunt ca niște flori care răsar prin beton: luminează în ciuda tuturor problemelor pe care le-au avut, definiția motivaționalului și inspiraționalului. În rest, se simte că în continuare Colectiv adunce rating, încă se trage pe acest subiect, dar parcă de la an la an, la fel ca și știrile de mai sus de care aminteam, este citit din ce în ce mai plat, cu din ce în ce mai puțin interes…
7. Spuneai acum 4 ani că suferința va fi alinată când vom cânta din nou împreună, în siguranță. Ai avut momente în care ai simțit că s-a întâmplat asta, că muzica a reușit să repare măcar o parte din durere?
Alex Teodorescu: Din păcate și din fericire timpul trece, iar pentru noile generații, Colectiv nu a lovit la nivel emoțional atât de aproape de casă. Energia concertelor s-a schimbat în ultimii 10 ani, lumea se bucură acum de festivaluri mari, observ un awareness foarte bun legat de cum e tratat sexul feminin la festivaluri, observ cum numărul maxim de persoane la un concert este în continuare respectat - nu mai văd sold-out-uri cu public dublu îngrămădit nicaieri, văd legea anti-fumat indoor respectată și acum la 10 ani de la Colectiv, văd cum parcă niciun patron de club sau niciun artist nu mai vine cu promisiuni sau așteptări imense și false. Parcă suntem mai conștienți de detalii. Noi cei care am fost acolo vom rămâne afectați pe viață, important e ca ceilalți de lângă noi să fie fericiți și în siguranță, iar noi să încercăm să ne hrănim atât cât putem cu bucuria lor. Împovărând oamenii din afară cu fricile și traumele noastre nu știu dacă facem o lume mai bună. Am multe seri când am discutat cu prieteni mai tineri decât mine despre Colectiv, au fost șocați de poveste, și-au tras concluziile, dar mai departe ține de fiecare să încerce să se bucure de viață așa cum știe el cel mai bine.
Mi-ar plăcea să cred că nimeni nu vrea să facă un rău voit organizând un concert, iar atunci când lucrurile o iau razna, să putem toți să spunem STOP și să lăsăm mirajul aplauzelor, faimei sau banilor pe locul 2 în detrimentul siguranței comunităților noastre. Sună frumos și constructiv, doar că în realitate, ca lucrurile astea să existe și să funcționeze anual corect indiferent de stilul muzical, e nevoie de mult mai mulți bani, indemnizații și scutiri de impozite în zona de organizare evenimente precum și definirea clară, legală a statutului de artist / producător / muzician / tehnician / inginer de sunet / organizator de eveniment / booker în România. Observ că se lucrează la toate acestea în ultimii ani, dar progresul este lent pentru că industria entertaining-ului nu este încă o prioritate, ci mai degrabă un loc în care periodic mai apare o controversă și oamenii pot să ajungă să fie defocusați ușor de la alte probleme sociale.
La final, ține de fiecare să aleagă ce crede din tot ce se întâmplă în jur, ce alege să-l doară sau ce să ignore. Pentru mine, e o durere anuală în această perioadă oricât încerc să trec peste, ce se schimbă anual e faptul că oamenii din jurul meu care nu au avut această experiență sunt mai senini și uneori mă mai molipsesc și pe mine.
Alin Pandaru, cunoscut drept Pandutzu, este unul dintre promoterii concertelor rock din România și un martor direct al tragediei de la Colectiv. În noaptea incendiului, a fost printre cei care au reușit să iasă din club, fiind destul de aproape de ieșire. În mijlocul haosului, a reacționat instinctiv, ajutând pe cât a putut fără să blocheze ieșirea altora și sprijinindu-i pe cei rămași blocați.
1. Cum îți amintești seara de 30 octombrie 2015, după zece ani? Ce imagine îți revine prima dată în minte?
Alin Pandaru: E greu de uitat ce s-a întâmplat în acea seară, așa că îmi amintesc aproape tot ca și cum s-ar fi întâmplat ieri. Imaginea cea mai pregnantă rămâne însă „zidul” de oameni blocați la ieșire. Și, evident, haosul de după incident.
2. Claudiu Petre, care a murit la Colectiv, ți-a fost prieten. I-ai dedicat steagul cu hashtagul #FINDME, cu care mergi la concerte, făcând cunoscută povestea lui Claudiu și a tuturor oamenilor pe care i-am pierdut în acea noapte. Spune-ne despre Claudiu mai multe.
Alin Pandaru: Nici nu știu de unde să încep. Claudiu este și a fost, în primul rând, un foarte bun prieten. O persoană pe care te puteai baza oricând, la orice oră și cu orice problemă. Cineva care avea tot timpul zâmbetul pe buze și care se bucura de muzică. Și care susținea, în felul lui (fotografie/video), scena underground și nu numai.
Fără să vreau, l-am luat ca model. El era cu nouă ani mai mare ca mine și chiar mă gândeam anul acesta, când am trecut de 36 de ani — vârsta pe care o avea el în 2015 — că, prin stilul meu de viață, l-aș fi făcut mândru de ce am realizat. Mi-aș fi dorit însă să fi petrecut acești ultimi zece ani împreună și să ne fi creat multe noi amintiri alături de prietenii noștri.
3. Spuneai într-un interviu că trauma te-a făcut mai atent la detalii și la oameni. Totuși, ai continuat să mergi la concerte, nu ai renunțat la pasiunea ta. După zece ani, tot mai ești atent unde e ieșirea?
Alin Pandaru: Bineînțeles. A devenit un instinct să mă uit după ieșiri de fiecare dată când intru într-un loc nou și să scanez încăperea. Din fericire, nu am rămas cu frică de concerte în general, iar în continuare asta este activitatea care mă face cel mai fericit.
4. Simți că România a învățat ceva din Colectiv sau din evenimentele din acești zece ani, în care au fost răniți oameni în incendii (de la Crevedia la oamenii cu arsuri din pandemie, până la recenta explozie din Rahova)?
Alin Pandaru: Și da, și nu. Singura măsură reală care s-a luat după Colectiv a fost interzicerea fumatului în spațiile publice. Nu neapărat că ar fi avut legătură directă cu ce s-a întâmplat, ci doar prin simplul fapt că a mai scăzut riscul ca astfel de evenimente să se repete. În rest, toate spitalele de arși promise au rămas în același stadiu: promisiuni. În continuare nu avem capacitatea de a trata și salva mari arși, însă — din fericire, dacă se poate spune așa — măcar acum sunt mai rapide mecanismele prin care victimele pot fi transferate în străinătate pentru tratament.
5. Cum privești rezultatele proceselor Colectiv, după tot acest timp? Consideri că s-a făcut justiție?
Alin Pandaru: În primul rând, nu s-au judecat toate procesele Colectiv. Încă așteptăm să se ancheteze ce s-a întâmplat după incendiu — de la modul în care s-a produs intervenția pompierilor până la modul în care au fost tratați răniții. Părinții, rudele și prietenii celor care au murit în urma infecțiilor din spitale încă așteaptă o anchetă în acest sens. Persoanele care au decis să nu facă transferul răniților cât mai rapid în afara țării trebuie să plătească, la rândul lor, pentru greșelile lor. Nu s-a făcut justiție și, din păcate, nu cred că se va face vreodată.
Cât despre singurul proces în care s-au dat ceva verdicte, rămâne gustul amar că unul dintre vinovați este deja liber.
6. Ce te doare cel mai mult când vezi cum este amintit Colectiv în spațiul public?
Alin Pandaru: Uitându-mă în urmă, mi-am dat seama că încă de-atunci au pornit teoriile conspirației și au început să aibă o „voce” în spațiul public tot felul de personaje care acum au ajuns și prin Parlament și care, în continuare, răspândesc informații false. Încă de-atunci s-a încercat divizarea populației și s-au pus bazele unui sistem care acum funcționează din ce în ce mai bine.
Colectiv a devenit însă, ușor-ușor, doar o rubrică de știri în fiecare an, pe 30 octombrie.
7. După un deceniu, cum simți că s-a transformat amintirea acelei nopți? A rămas o rană, o lecție, un punct de cotitură? Ce ai învățat despre tine și despre oameni în acești ani?
Alin Pandaru: Cu siguranță a rămas o rană care n-o să se închidă niciodată. În același timp, sunt recunoscător că sunt încă aici și sunt recunoscător pentru acești zece ani în plus pe care am avut ocazia să-i trăiesc din plin. Nu mă mai sperie moartea și sunt, cumva, pregătit să se întâmple oricând, așa că tot ce pot să fac este să mă bucur de viață cât de mult pot.
Foto: Paginile de Facebook Alex Teodorescu și Alin Pândaru.
