Rock FM: 24 de ani, wow! Îmi spunea recent un regizor clujean că admiră cel mai mult că ați reușit să mențineți efervescența asta în jurul festivalului. Cum ați făcut?
Tudor Giurgiu: Nu cunosc rețeta, pentru că e un val așa care te ia cu el și cred că totul depinde până la urmă de echipă. Vin constant în echipă oameni tineri cu energie, vin cu ceva al lor și au spațiu să se manifeste. Cred că din cauza asta festivalul a rămas relevant. Există un entuziasm care vine de la noi, cei care l-am fondat, un entuziasm care se duce spre ceilați care lucrează. Ieri îmi povestea o voluntară că vine o dată pe an pentru TIFF din Sardinia, unde locuiește. Deci e un tip de ambianță, de relație între noi dar și cu publicul, care se leagă toate într-o rețetă savantă, în egală măsură foarte simplă: să îți placă ceea ce faci.
Rock FM: Știu că în fiecare an sunt momente la TIFF pe care vrei să le trăiești pe pielea ta, dincolo de ce se pregătește în culise. La ce vrei să fii spectator anul ăsta?
Tudor Giurgiu: Vreau să merg miercuri la „The Peasants”, care e de fapt un spectacol. Am văzut niște extrase din el și sună fabulos ce au făcut polonezii care au lucrat și muzica la film: Łukasz L.U.C. Rostkowski și Rebel Babel Film Orchestra. Vreau să merg, evident, la cine-concertul „Amadeus”, la finalul festivalului. Am văzut ieri filmul „Escape” de Rodrigo Cortés, care e bubuitor, o lovitură în plex. Aseară am fost la cine-concertul pianistului John Sweeney cu „Aurora” lui Murnau. Era o sală plină în cartierul Mănăștur, absolut magic. Până nu trăiești asta, e foarte greu de povestit.
Rock FM: Mi se pare interesant în filmografia ta cum sari cu lejeritate de la thriller politic la romance, de la „Nunți, muzici și casete video” la „Libertate”, de la „Nasty” la „Pădurea de molizi”. Mă întrebam de ce nu ai făcut un documentar din această poveste inspirată dintr-o pagină de istorie foarte reală și dureroasă.
Tudor Giurgiu: Când m-am apucat de subiect, acum 9 ani, nu mi-am imaginat că ar fi de documentar. Mi s-a părut că are suficientă materie epică pentru o ficțiune. După multe drafturi de scenariu, trecând și prin chinurile facerii de la „Libertate”, m-am gândit cum aș putea păstra tema, dar să fac un alt tip de împachetare a poveștii. Am revenit la filmările cu o cameră mică, într-o garsonieră în Timișoara. La Iași am revăzut bucățile acelea de documentar, mărturiile supraviețuitorilor care între timp au murit și cumva ele au determinat forma nouă a scenariului. Deci stilistica de documentar a influențat forma finală a filmului. Dar n-am avut niciodată în gând să fac un documentar per se.
Pe mine m-a preocupat nu doar destinul supraviețuitorilor acelui eveniment, ci și ce s-a întâmplat cu familiile lor, majoritatea deportate în Siberia și Kazahstan. Am trecut din nou prin memorialistică, prin cartea Aniței Nandriș, au fost mai multe surse. Am văzut spectacolul impresionant al lui Kordonsky la Bulandra, „Băieții de zinc”. M-am dus la cărțile Svetlanei Alexievici pe care nu le citisem. Mai demult aveam în cap ca filmul să fie un remake la „După-amiaza a unui torționar”. Probabil un pic din toate gândurile astea se regăsesc în forma finală. A fost și pentru mine o călătorie în necunoscut.
A fost o dorință de a chestiona felul în care reprezentăm istoria, felul în care ne raportăm și cum facem asta în imagini, mai ales de la o distanță mare în timp.
E un pericol de a fi tezist, de a deveni așa o frescă „larger than life”, dar care are și potențialul de a mistifica foarte mult realitatea, dacă ne gândim la ce făcea Nicolaescu. E greu, de fapt, și foarte delicat modul în care te joci cu evenimentele, cu istoria, cu viețile oamenilor și am zis că, până la urmă, trebuie să fie un demers personal. Să-ți propui să faci un film, în ghilimele, mai mic, dar care să fie relevant pentru tine. Poate dacă e relevant pentru tine, îți găsești și un public.
Drama deportărilor e foarte prezentă în film. Cu atât mai mult cu cât relatările reale ale femeilor deportate le-am găsit în cărți care au circulat puțin. Sunt relatări culese de un istoric amator, un jurnalist din Oradea, care s-a ocupat cu obstinație să-i caute pe toți cei din Basarabia și Bucovina de Nord și familiile lor. În 10-15 ani a adunat câteva mărturii cutremurătoare, care nu sunt parte a memorialisticii oficiale, ce a editat Humanitas.
Sunt atât de puternice, atât de senzoriale și de cinematografice. Când zic senzoriale, mă gândesc și la sunet. Multe din relatări îmi făceau pielea de găină, pentru că de fapt încercam să-mi imaginez nu doar lucruri evidente care țin de foame, de frig, ci și de pustiul acela, de lupi, de vânt, de ce trăiau iarna, de mirosuri, ori asta e foarte greu de pus în cinema. Am lucrat mult la sunet dar mi se părea că, ce facem noi într-un studio, e o tentativă uneori copilăroasă de a crea un univers sonor care era absolut atroce, absolut infernal. Sigur, încerci să obții niște emoții, niște stări, să treci spectatorul printr-un tip de purgatoriu din confortul unui scaun de multiplex, e un pic tricky, dar asta e meseria până la urmă.
Rock FM: Cum i-ai ales pe actori?
Tudor Giurgiu: Pentru astfel de distribuție te ghidezi în primul rând după vârstă. Atât Mircea Andreescu cât și Coca Bloos sunt actori mari, dar sunt și foarte preciși și cu o intuiție fenomenală în a înțelege textul. Au avut bucăți foarte mari de text de învățat și felul în care îl povesteau era lecție de cinema pentru tineri actori, pentru că nu voiam să fie teatral, nici didactic. Mi se pare foarte greu ce au făcut aici, pentru că erau doar ei față în față cu camera.
Rock FM: Te gândeai acum 9 ani, când ai început documentarea la film, că vom ajunge atât de aproape de a avea doi conducători pro-ruși declarați și atitudinea asta din societate?
Tudor Giurgiu: Asta mi se pare de speriat, că lumea uită. Trec de faptul că relația cu Rusia nu e cunoscută, dar unii avem inclusiv nostalgii față de comunism. Sau unii tineri cochetează cu chestia asta. Cred că filmul ăsta și altele ar trebui să îi facă pe oameni să înțeleagă că noi avem o graniță și suntem foarte aproape, nu de un bau-bau, dar e un mare imperiu care nu s-a mulțumit cu limitele lui. Iar atunci când au intrat în țară au făcut prăpăd. Și pentru cei deportați, sunt zeci de ani pierduți, familii destrămate, familii cu traume. De prea puține ori vezi tipul ăsta de reflectare, de discurs în opere artistice. Nu prea sunt nici citite, nici văzute. Mi se pare un subiect nu neapărat marginal, dar un subiect dificil, de care omul modern preferă să stea departe. Întotdeauna vei căuta entertainment-ul facil și nu acest tip de creație care de fapt îți întoarce mintea și stomacul pe dos, dar după aia ne mirăm de ce sunt o grămadă de oameni care votează cu capul în nori.
Rock FM: Vezi filmul poate și ca un fel de avertisment?
Tudor Giurgiu: Nu o să impun eu un anume tip de lectură sau de citire, dar cred că filmul îți arată foarte clar ce s-a întâmplat cu oameni inocenți, în special femei și copii, a căror viață s-a schimbat radical. Au fost luați cu turbionul ăsta al răzbunărilor, tot ceea ce au făcut rușii în anii ‘50. M-aș bucura dacă cei tineri, adolescenți și nu numai, să-l vadă și să integreze mai bine pe viitor relația asta atât de delicată, care e pe un fir de ață, între noi și marea putere.
Rock FM: Ce îți alimentează în continuare curiozitatea de a spune povești atât de diferite?
Tudor Giurgiu: E surpriza constantă în a descoperi subiecte și lumi, povești despre care you don't have a clue, cum zice englezul. Adică tipul ăsta de mirare. Mirarea că anumite lucruri se pot întâmpla, că niște oameni există, vieți despre care nu știai nimic.
„Pădurea de molizi” e prezentat la TIFF în premieră mondială vineri, 20 iunie, de la ora 19, în prezența echipei filmului. Interviu consemnat de Lucian Mircu, pentru Rock FM.
