La TIFF am ajuns prima oară în urmă cu 20 de ani. Îmi doream enorm să văd „Moartea Domnului Lăzărescu". Nu mai erau bilete când am ajuns la cinema (mult înainte să-ți poți lua online). Am implorat, m-am infiltrat și cumva am prins loc la balcon. De fapt, am prins un loc jos, pe mocheta aspră a cinemaului. Trebuia să stau nemișcat, în singura poziție care îmi permitea să văd ecranul (aproape) întreg, printre barele de aluminiu ale balconului. A meritat fiecare minut de disconfort din cele 150 ale filmului. Publicul devenise un singur organism. Râdea, respira și icnea în același timp.
E genul de emoție pe care o vânezi la Transilvania International Film Festival. Și la ediția 24 (între 13 și 22 iunie).
Din 23 de ediții, am pierdut șirul la câte am fost. N-am uitat acea senzație, când ești suspendat în timpul filmului și nu vrei să se mai încheie vreodată. „A fost sau n-a fost?”, văzut într-un cinema Republica (redenumit „Florin Piersic”) arhiplin, de oameni și de râs. E și acum pe lista mea de favorite. Au urmat atâtea descoperiri. La TIFF poți fi lovit de o supernovă coreeană sau de un film mic, finlandez. Pur și simplu se deschid alți pori în piele. Și absorbi altfel totul.
Într-o conversație recentă cu un regizor care vine la TIFF cu noul său film, îmi spunea că festivalul a reușit să mențină efervescența inițială în jurul festivalului și a orașului. În 24 de ani, Clujul s-a schimbat enorm, dintr-un oraș destul de închis și conservator, cum era la începutul anilor 2000. TIFF a jucat rolul său în această deschidere. Orașul și festivalul au crescut împreună. Despre partea mai întunecată a acestei creșteri mă aștept să aflu în noul film de Radu Jude, „Kontinental 25”, unde Clujul este un personaj, din centrul său glam până în celebrul Florești sau pădurea Hoia Baciu.
Sigur, TIFF e acum un eveniment-mamut, care a depășit de mult limitele orașului. Te poți pierde în măruntaiele sale, dar sigur are ceva pentru fiecare. Peste 200 de filme, cine-concerte sau evenimente culinare, în secțiunea Film Food, care extind senzorial poveștile mâncate cu ochii. Încerci să te împarți între toate posibilitățile, deși ești conștient că îți va da cu virgulă.
De exemplu, poți arunca o privire înspre viitor (prezent?), pornind de la distopiile trecute: clasice vizionare precum „1984”, „Blade Runner”, „Brazil”, „Fahrenheit 451”, “Lumile ce vor veni” (1936). De la călătoria galactică supremă „2001: O odisee spațială” (de Stanley Kubrick) „La 2000 de metri de Andriivka”, în intimitatea de coșmar a războiului din Ucraina. De la concerte electrizante la combo-urile (film + concert) de pe scena Bonțida. De la Caliu (din documentarul despre „regele viorii”) la Beatles (din documentarul de Andrei Ujică). De la proiecțiile pe ecranul gigant din Piața Unirii, la unele foarte intime într-un cinema de artă, la ore târzii, cu o mână de alți nebuni. De la focus Estonia sau focus Béla Tarr, la vederea tot mai blurată după zilele de beție cu imagini mișcătoare. De la scurtmetraje noi cât un clip pe Tik Tok, la proiecții-maraton de 5 ore cu tot cu pauză („Până la capătul lumii” de Wim Wenders, 1991).
Știi din start că va fi un maraton, așa că alergi, alergi, alergi pentru acele câteva grame de dopamină cinefilă.
Toate lumile ce vor veni pe ecranul TIFF sunt posibile. Dacă mai aștept ceva de la festival e să creeze acea punte de comunicare (cu două benzi) într-o lume tot mai divizată. Ne regăsim acolo, în lumina proiectorului și în întâlnirea noastră cu filmele. A celor în stare să vadă un film chiar și de pe treptele cinematografului. Despre aceste întâlniri și protagoniștii lor vreau să relatez pentru Rock FM în zilele de festival pe care le prind la Cluj.
