Am fost la concertul GØK2 din Nether. Nu am putut rata ocazia de a-l vedea din nou pe scenă. Anul trecut la Mastering The Music Business, cel mai mare eveniment pentru și despre industria muzicală din România, a făcut ravagii și ne-a tăiat respirația - cine l-a văzut cocoțat pe schelele de la scena din grădina clubului Expirat în septembrie, anul trecut, cunoaște.
GØK2 este un artist versatil, care îmbină elemente de punk cu drum and bass și muzică electronică, în linii mari. Spectacolele sale sunt o nebunie totală, marcate de un schimb incredibil de energie între el și public, de un simț al comunității foarte puternic și, desigur, de mesaje cu încărcătură socio-politică.
Concertul său de la București a fost fantastic. S-a scandat pentru libertatea de exprimare, pentru susținerea scenei locale și pentru grijă în contextul politic actual, nu doar din România, ci din lume. „Aveți grijă de artiștii voștri locali, susțineți trupele independente! Aveți grijă de voi și de viitorul vostru!”, a strigat GØK2 pe scena din Nether.
A doua zi, m-am întâlnit cu el la un restaurant relaxat, unde am discutat despre... Despre puțin din toate, să fiu sinceră. I-am comandat o porție de sarmale, de sigur. (Nu vă faceți griji, le-a aspirat.)
A trebuit să aflu mai multe despre cum a reușit să răzbească din coșmarul oricărui iubitor de muzică, mai exact despre cum a pierdut toate cele 200 de proiecte muzicale nelansate și despre cum și-a regăsit puterea de a crea.
Aflați de pe acum că povestea asta nu este o filă dintr-un basm, nu este cu eroi pe cai albi sau chemări spirituale. Aceasta e povestea haotică și dureroasă a unui muzician care nu știe cine ar fi fără muzică, așa că singura lui soluție a fost să își lingă rănile și să continue să facă ceea ce îl definește. Și o face cu determinare, cu o sclipire nemaipomenită în ochi și cu o doză sănătoasă de nebunie.
GØK2 e unul dintre puținii artiști underground care chiar se bucură de succes în Europa. Acesta a terminat deja cel de-al doilea turneu european din carieră și plănuiește să scoată treptat material nou. Se îndreaptă încetul cu încetul către noi orizonturi și abia aștept să văd unde va ajunge.
Iată un dialog despre ce însemnă, de fapt, să pierzi totul, cum se simte să fii de-a pururi un străin și de ce e important, ca artist, să lupți pentru valorile tale.
Să începem cu începutul. Ești un corporatist care face muzică în timpul liber. Cu toate astea, anul trecut ai avut o perioadă intensă—ai susținut concerte, ai produs toate piesele singur, ai cântat la MMB. Ai făcut foarte multe lucruri grozave, însă și pasiunea e epuizantă.
GØK2: Total de acord. Pot să-ți spun cum a început totul—cum a apărut scânteia. 2023 a fost anul în care lucrurile au început să prindă contur. Tocmai ieșisem dintr-o perioadă foarte grea: am pierdut câțiva oameni apropiați, o colaborare s-a destrămat și m-am regăsit complet singur din nou, ca artist independent.
Am început să mă tot întreb—„De ce fac asta? Oare merită?”. A fost foarte greu să mă fac remarcat, fiind un străin în Tallin. Parcă totul era împotriva mea. Chiar m-am gândit să renunț.
Dar apoi am avut o discuție cu o manageră din Turcia—e ca o figură maternă într-un univers paralel. Mi-a dat un impuls uriaș. Mi-a spus: „Tot ce ai nevoie e un laptop și internet. Poți face asta singur”. Asta mi-a spart blocajul mental legat de necesitatea unui manager sau agent de booking. Mi-a arătat că uneltele erau deja acolo—trebuia doar să muncesc.
Așa că am început să tratez muzica ca pe o slujbă: am construit liste de email-uri, am cercetat festivaluri, m-am promovat. Și, apoi, au început să răspundă oamenii. Lumea începea să observe și lucrurile începeau să miște.
Și chiar ai reușit! Ai organizat un turneu întreg singur. Câte date ai avut până la urmă?
GØK2: Sincer, nici nu mai țin minte numărul exact. A fost nebunie... Am cântat în Wuppertal și Hamburg în Germania, m-am întors la Tallinn, am mers la Zagreb, apoi urma Bratislava, însă s-a anulat. Apoi mai multe concerte în Tallinn, după care Olanda, România, Bulgaria—unde am semnat cu o agenție de booking—apoi înapoi în Germania și Suedia pentru festivaluri... Pfff! Făceam totul singur—logistică, comunicare, producție. Nu știu nici acum cum am reușit.
Mulți artiști independenți nici măcar nu ies din țara lor. Ceea ce ai făcut tu e impresionant.
GØK2: A fost foarte greu. Am trecut prin atacuri de panică prin aeroporturi, migrene, probleme de sănătate. În septembrie, eram în contact constant cu terapeutul meu. I-am spus chiar: „Cred că trebuie să mă opresc. Corpul meu îmi spune să mă opresc”. Dar de fiecare dată când urcam pe scenă, totul dispărea. Bucuria aia, energia—mă atrăgea înapoi.
Viața are un simț al umorului foarte întunecat, iar eu nu aveam backup...
Și apoi, în iulie, în mijlocul tuturor astea, ai pierdut toată muzica nerealizată. 200 de proiecte! E devastator! M-am emoționat foarte tare când am aflat coșmarul prin care ai trecut. Mulți prieteni ai mei, muzicieni și ei, au rămas mască. Nici nu voiau să își închipuie.
GØK2: Da, a fost cel mai rău lucru prin care am trecut. S-a întâmplat în timpul turneului.
Tocmai planificasem o vacanță în Turcia ca să mă odihnesc și să înregistrez. Dar chiar înainte să plec, am vărsat ceai pe laptop—mușețel, apropo. L-am trimis direct la culcare. Viața are un simț al umorului foarte întunecat. A fost un accident stupid. Nu aveam nici backup.
Toată lumea mă întreabă „Nu aveai backup?”. Și nu… nu aveam. Pur și simplu nu aveam.
Faza de negare m-a lovit puternic. Am mers la fiecare service de reparații pe care l-am găsit, sperând că cineva va putea recupera ce aveam pe el. Dar hard disk-ul era complet ars. Îmi amintesc că m-am întors acasă, m-am întins pe pat și doar mă uitam pe fereastră. Mă uitam la Naruto. Mă uitam la The Office. Plângeam.
Apoi am băut trei zile la rând. M-am jucat în continuu jocuri video timp de două săptămâni. Pur și simplu nu voiam să exist. Mă închideam în mine—evadam din lume. Doar eu și câteva jocuri de acțiune. Nu voiam să fiu văzut.
Cum ai reușit să ieși din starea asta?
GØK2: Nu e vorba de niciun fel de trezire spirituală fantastică. Nu m-am așezat pe o plajă idilică și am avut o viziune. A fost mai degrabă un gând de genul—„Ok, sângerezi, acum ridică-te”. M-am bandajat și am început din nou. Sprijinul celor din jur m-a ajutat cel mai mult. Producători și prieteni mi-au spus „Poți face asta. Izolează-te și reconstruiește”. Am renunțat la alcool și am început să merg cu bicicleta ca un nebun. Adică pe bune—Deftones în căști, fără frâne, furie totală. Mânia chiar mă alimentează.
Apoi, a venit partea cea mai grea: să reînregistrez. A fost dureros. Nu creativ, ci frustrant. Mă săturasem de piesele alea. Le trăisem deja o dată, iar acum trebuia să le retrăiesc. Uneori înregistram o singură linie vocală și închideam laptopul.
A trebuit să revii la niște piese pe care deja le procesasei. Și în mijlocul vârtejului din viața ta personală, ai încercat să le faci mai bune, când de-abia aveai energie să le repeți… E de înțeles.
GØK2: Exact. Totul părea forțat. Și, uneori, pur și simplu nu puteam. Dar, cumva, am ajuns acolo. Nu știu cum, dar am reușit.
Totuși, ai regăsit dorința de a crea și ți-a ieșit o piesă foarte bună.
GØK2: Da. Dar nu zic că a fost… ca-n basme. A fost greu rău. A fost haos. Murdar. Dar am găsit ceva în toată dezordinea asta.
Ce a alimentat „revenirea” asta? Cum ți-ai regăsit scânteia?
GØK2: Sincer? Prin mânie. Nu glumesc. Mânia m-a ținut în viață. Și mult sprijin. Dar și faptul că… Am încetat să mai lupt cu mine. Am acceptat ideea că asta fac. Sunt muzician. Ăsta sunt! Așa că am continuat. Mi-am luat un laptop nou. Am făcut „B.F.T.D.” imediat după. Piesa a ieșit două săptămâni mai târziu. Am înregistrat-o urlând în microfon: „La naiba, am revenit!”. Parcă țipam într-o peșteră. Și am știut atunci că nu pot renunța la muzică. Pur și simplu nu pot.
Te-ai întrebat vreodată cine ai fi fără muzică?
GØK2: Tot timpul. Mă imaginez lucrând într-o bancă. Un job de la 9:00 la 17:00, stilul „fără sare, fără fulgi de chili”. Weekenduri cu copiii. Eu și Victor. Eu și Susan, soția mea (râde). Uneori, stilul ăsta de viață are un farmec ciudat. Dar nu e pentru mine. (Gesticulând larg cu brațele și râzând) Am 33 de ani acum.
(Râzând) Criza existențială de după 30? Te-a schimbat vârsta?
GØK2: Da. 100%. Încep să apară întrebările: Cine sunt? Ce fac? Dar încerc să nu răspund direct. Urmez ce mă face fericit. Acum e muzica. Înainte nu puteam—din cauza banilor, imigrației, a supraviețuirii. Și în Turcia eram muzician, dar era altă lume. Acum îmi spun: POȚI să faci asta. ȘI TREBUIE să faci asta. Asta mă ține cu picioarele pe pământ. Mai ales când simt că o iau razna.
Eu cred că ești definiția artistului underground de succes. Faci turnee internaționale, îți produci singur muzica, totul e „de casă”. Dar tu cum definești succesul?
GØK2: Uff. Bună întrebare. Oamenii presupun că artiștii underground vor să „intre în mainstream”. Eu? Vreau să fac parte din ambele lumi. De exemplu, concertul de ieri—semi-underground. PR bun, public incredibil. Am fost super fericit. Dar vreau și festivaluri mari. Nu pentru faimă, ci ca să creez haos. Să arunc în aer cu energie un public din mii de oameni. Să urlăm în gol împreună. Dacă asta s-ar întțmpla, aș muri fericit în acel mosh-pit. Că sunt 5 oameni sau 500—nu contează. Contează să mă distrez. Și ei la fel. Conexiunea aia? E totul.
„Datoria unui artist e să reflecte vremurile.” - Nina Simone
Și ce te motivează să ajungi acolo?
GØK2: Un singur lucru-să fac mai mult. Mai mult haos. Mai multă muzică. Mai multe mesaje. Încep să intru și într-o zonă semi-politică. Și-mi place. Muzica extremă ar trebui să aibă un mesaj. Nu totul trebuie să fie politic—dar o parte, da.
Muzica e putere. Să n-o folosești e o risipă.
GØK2: Exact. Nina Simone a zis-o cel mai bine: „Datoria unui artist e să reflecte vremurile”. Eu cred asta. Dacă alții nu vor, e ok. Dar eu trebuie. Chiar dacă nu o spun direct, pun totul în sunet.
Care e adevărul tău? Mesajul tău?
GØK2: Hmm. Nimeni nu m-a întrebat asta până acum. Vorbesc despre imigrație—am trăit asta toată viața. În Turcia eram foarte anti-guvern. Unul dintre cele mai intense momente a fost când am auzit publicul din Nether strigând „F*ck dictatorship!” M-am uitat la puștii ăia—cu 5–6 ani mai tineri ca mine—și m-am întrebat: „De unde știu ei?”. Dar știu. Generația asta nu ratează nimic. Sunt conectați.
A fost un moment puternic. Și curajos. Nu toți artiștii au curajul să spună ce ai spus tu.
GØK2: Da, și sincer... e înfricoșător. Nu am pașaport UE. Dacă spun ceva greșit, pot rămâne fără viză, pot ajunge în instanță sau mai rău. Dar ce ar trebui să fac? Să tac?
Fiecare concert e distractiv, dar e și o formă de protest. Da, predic bunătate și unitate. Le spun oamenilor „Aveți grijă de voi, aveți grijă de artiștii locali”. Dar nu pot fi fals. E și furie acolo. Și trebuie să fie.
Conexiunea și atmosfera pe care ai creat-o ieri-seară a fost o dovadă incontestabilă că oamenii simt mesajul ăsta.
GØK2: Da. Îți zic ceva. După setul meu la Tallinn Music Week, o femeie s-a oprit lângă mine. Mi-a apucat brațul și mi-a spus „Mulțumesc că ai vorbit despre Palestina.” Părea din Orientul Mijlociu. Ne-am îmbrățișat. A plecat. Zece minute mai târziu—era pe scenă cu un megafon. Era solista următoarei trupe. Chitaristul lor avea un abțibild cu „Free Palestine” pe chitară. Setul lor întreg? Anti-război. Anti-genocid. Brutal. După concert, mi-au spus că i-am inspirat să vorbească.
Ce frumos! Curajul inspiră curaj.
GØK2: A fost cea mai puternică validare pe care am simțit-o vreodată. Poate mică, poate invizibilă—dar reală. Ăsta e scopul. Și vreau doar să continui să fac asta.
