Am spart gheața anul acesta cu concertul celor de la Syfo Dias, din I-auzi Una. Vinerea trecută, am avut parte de o seară minunată și m-am simțit mândră de cum au început membrii trupei anul acesta. După pregătiri și probe de sunet care au depășit cinci ore, formația a cântat exemplar, componenții au oferit un show așa cum numai ei știu să facă și au dat dovadă că și-au rafinat cu mult stilul. Cuvântul cu care am rămas în cap, după ce am plecat spre casă, a fost „devotament”.
Syfo Dias nu e un proiect ușor de descris. Îmbină multe elemente, influențe, energii diferite și adună într-un singur pachet un pas către un nou stil muzical. Granița dintre jazz și rock, cele două nuanțe predominante ale muzicii lor, e foarte estompată. Așa cum a spus Horia Constantinescu, clăparul, „educația muzicală a mea și a lui Andu vin din zona jazz-ului. Eu mai am și formare pe muzică clasică. Sinergia dintre genuri vine din această formare, însă, noi, acasă, am crescut cu rock. Încercăm să aducem puțin din ce am învățat să facem în muzica rock. Se întâmplă natural. Mi se pare că elementele astea dau o nouă dimensiune rockului, care dacă e cântat așa cum a fost de atâta timp, poate deveni plictisitor. Jazz-ul e despre explorare și combinare a mai multor genuri”.
Am ascultat în avanpremieră și în întregime viitorul album al formației, care încă nu are un nume. E o lucrare dinamică, întunecată, dar cu o energie străpungătoare, care te aduce ba pe culmile fericirii, ba în văile tristeții. E incredibil cum atâtea sunete, mesaje și influențe diferite, care te fac să te simți cam haotic, au atâta coerență și dau atâta sens muzicii Syfo Dias. Sunt nerăbdătoare să ascult albumul final. Cred că, la fiecare audiție, voi avea încă ceva de descoperit. Sunt genul de piese care nu se pot epuiza. Sunt o resursă infinită de semnificații, întrebări, răspunsuri și emoții. În plus, e așa o bucurie să fii atent la fiecare bătaie precisă a lui Andu, să te concentrezi pe fiecare șoaptă a lui Teo, să asculți cum clapele lui Horia sună ca picăturile de apă pe cristal și să te lași purtat de versurile emoționante ale lui Matei, în timp ce chitarele lui Covici și ale lui Vlad, te electrizează.
Trupa e compusă din Matei Simion la voce, Teodora Rotaru la voce, Luca Rotaru la bas, Andrei „Covici” Ștefănescu la chitară, Horia Constantinescu la pian și voce, Vlad Goian la chitară și Andu Devesievici la tobe.
Am vorbit cu membrii Syfo Dias după concert, pentru a afla mai multe despre experiența primului concert din an, despre cum își aleg sau nu direcția muzicală și despre ei, ca oameni, niște oameni foarte, foarte mișto.
Felicitări pentru un concert așa de reușit! Parcă am auzit la începutul serii pe unul dintre voi spunând că e prima dată când folosiți căști de monitorizare.
Horia: Da, acesta a fost și un concert de maturizare pentru noi. Am venit cu sunetistul nostru, cu căști. A fost puțin ciudat. Altfel se simte când îți suflă monitoarele aer în față.
Pe cine nu ați fi vrut să auziți în căști atât de bine?
Covici: Pe Horia, pe clăpar.
(Ceilalți membrii ai trupei sunt de acord)
Covici: L-am auzit direct în creier.
Horia: Sincer să fiu, nici eu nu voiam să mă aud atât de tare.
Matei: (Râzând) Ești prieten cu Radu (Vâlcu, sunetistul), de aia te-ai auzit. Am crezut că e doar la mine. M-am uitat după el, însă din spate nu am avut nicio șansă să-l găsesc cu privirea, așa că m-am resemnat. Am încercat să rezolv din clapă.
Luca: Pe cât de util e să te auzi pe tine clar, pe atât e de deranjant să îți auzi fiecare greșeală.
Cine a făcut cele mai multe greșeli în seara asta?
Luca: Cred că eu. Nu aveam destule mufe pentru căști, așa că eu am fost singurul care a avut în căști sunetul de pe față. Nu m-am putut auzi mai deloc.
Îți voi spune gluma aia clasică, pe care o aude orice basist. Tu oricum nu te auzi, așa că stai liniștit!
(Toată lumea râde)
Până la urmă, ăsta e un prim pas spre a înțelege cum se simt artiștii mai mari pe scene mai serioase. Trebuie să se concentreze pe a face un show bun și să găsească un echilibru în relația cu publicul. Ați reușit să faceți un concert minunat în seara asta. Mi se pare că a reprezentat foarte bine identitatea Syfo Dias și capacitățile voastre ca artiști. Trebuie să îi mulțumim și lui Radu în articol pentru efortul din seara asta. Sunetul a fost făcut foarte bine!
Horia: Radu a făcut o treabă incredibilă. A venit și la repetiții să ne audă cântând, ca să facă treaba asta bună la sunet. A avut un plan foarte bine pregătit. Îi rămânem datori!
Covici: Am stat cinci ore să montăm și să facem sunetul în total. A fost mult de lucru.
Luca: Știu că e interviul tău și că tu pui întrebările, însă sunt curios să aflu cum privești tu identitatea trupei noastre.
Pentru mine e un proiect destul de greu de definit. Știu ce fel de influențe aveți, știu cam unde vă încadrați muzical. Pentru mine, Syfo Dias nu e ceva ce pot asemui cu ceva ce am ascultat până acum. (Zâmbind) Nu știu dacă nu cumva nu am ascultat eu destulă muzică, dar consider că aveți un sunet unic, o muzică foarte mult-gândită, compusă cu intenție și atenție. Nu există nicio linie melodică de umplutură în piesele voastre. Iar eu asta apreciez la voi cel mai mult. Cred că sunteți pe drumul de a crea un nou stil al rockului.
Matei: Nu vreau să vorbesc în numele tuturor, dar cred că ne încântă foarte tare pe toți ce ai spus. Cred că unul dintre motivele pentru care poți spune tu asta despre noi, e pentru că nici noi nu știm foarte bine ce facem. Nu zic asta pentru a susține că, muzical sau din punct de vedere al versurilor, suntem inconștienți. Mă refer la faptul că am avut un punct de început pe care nu l-am premeditat. Aș putea spune că asta e minunat, în procesul ăsta de auto-descoperire, de creare a unui sunet, a unei identități. Noi suntem șapte în trupă. Și nu e ușor. Dar cred că lipsa premeditării ne-a ajutat să fim cât mai creativi. Nu am încercat să ne luăm după alți artiști. Mi se pare extraordinar că am găsit un mod de a da sens lucrurilor pe parcurs.
Luca: Adaug și eu o idee la ce a zis Matei. E prietenul meu foarte bun și îl iubesc tare. E omul meu. (Se iau în brațe). Cred că singurele lucruri premeditate în trupa asta au fost versurile lui Matei. M-au dat pe spate. Când am auzit improvizațiile lui Covici și ale lui Horia, pentru versurile lui Matei, am știut că asta e!
Teo: După, a venit la mine, mi-a pus căștile pe cap și nu mi-a zis cine cântă.
Și ce reacție ai avut, Teo?
Teo: Am rămas mască.
Luca: A spus că sunt foarte mișto băieții și a fost șocată când a auzit ca e Matei. Și atunci am întrebat-o dacă vrea să cânte.
Matei: Asta se întâmpla în timp ce stăteam împreună la masă, acum câțiva ani.
Înainte să trecem la album, am și eu o curiozitate. Și eu sunt soră mai mare, Luca. Am un frate mai mic cu doi ani, cu același nume ca tine. Cred că dacă eu și fratele meu formam o trupă, ne păruiam zilnic. Între tine și Teodora cum funcționează?
Luca: Faza a fost următoarea. Teo, la doi ani, în sufrageria noastră, cu oameni în vizită, a cântat ceva de la Adele, dintr-o dată. Și a cântat foarte bine! A fost neașteptat. Pur și simplu, așa a început călătoria muzicală pentru ea. Eu... Am cântat și eu la chitară, nu pot să spun că nu... Eu de aia am fost mai întâi managerul și după am intrat pe bas. Dar când am auzit că băieții vor o fată la voce, primul gând a fost Teo. Avem o relație foarte bună, îmi place mult cum cântă. Am adus-o aici și pentru că voiam niște păreri despre talentul ei de la Horia și Matei.
Hai să vorbim puțin și despre viitorul album! Nu ați găsit încă un nume, nu?
Matei: Încă nu.
Între ce nume oscilați deocamdată?
Horia: Între „Syfo” și „Dias”. (Toată lumea râde) Aș vrea să spun că niciunul momentan.
Despre ce e albumul? Are o poveste sau e mai degrabă o colecție?
Matei: Revenim la ideea de spontaneitate. Am luat-o pas cu pas. Nu am premeditat o direcție. Dar, cu toate că pare că am parcurs pașii alandala, există o legătură între piese, creată fără să o căutăm la nesfârșit.
Covici: Mi se pare că sunt foarte diferite piesele și, dacă ne uităm la cronologia pieselor, putem observa modul în care ne-am rafinat compozițiile. De exemplu, „Red Shards” e mult mai atmosferică, mult mai personală, față de primele piese compuse de noi. Deși nu am scos primul album încă, sunt foarte entuziasmat pentru al doilea. Îmi place foarte mult unde ne îndreptăm.
Luca: Singura rețea care leagă aceste piese e comparația dintre lumină și întuneric. Sunt compuse fără o direcție reală, dar ce le leagă asta e. De acolo și numele și tot.
Mie cel mai mult, în seara asta, mi-a plăcut „Prison Of Reason”. Ironic vorbind, e și cea mai „ne-Syfo Dias” piesă pe care ați scos-o până acum.
Covici: „Prison Of Reason” e o plăcere vinovată.
Vlad: E doar plăcere! Despre ce vorbești? E piesa mea preferată!
Horia: „Prison Of Reason” sună așa pentru că, atunci când am compus-o, voiam să punem în valoare mesajul versurilor lui Matei. Ne-am gândit atunci că singurul mod de a valorifica textul e acela de a face o linie melodică foarte bună, care să ridice intensitatea piesei.
Matei: E cea mai optimistă piesă a noastră ca mesaj. M-am inspirat din viața mea și cred că piesa dă speranță, transmite că există o lumină după care te poți ghida, dacă alegi să te uiți la ea. E despre claritate. E despre acceptarea noastră ca oameni în raport cu ce se întâmplă în jurul nostru. Uităm ușor de controlul pe care îl avem asupra noastră, cu toate că nu îl deținem asupra lucrurilor care se întâmplă în jurul nostru.
Andu: (Râzând) Cunoașterea paradisiacă și cunoașterea luciferică...
(Toată lumea râde)
Matei: Vom face și un videoclip acestei piese, va fi lansat cândva în jurul lui aprilie. Îl voi regiza împreună cu Mihai Feflea. E un bun prieten de-al nostru, care ne-a ajutat mult.
Andu, tu organizai un proiect foarte mișto aici, la I-auzi Una, intitulat „I-auzi Jazz”. Ne putem aștepta la ediții viitoare?
Andu: Încă nu sunt sigur, sunt foarte devotat proiectului Syfo Dias deocamdată. Nu știu când voi mai avea timp. Chiar încerc să compartimentez lucrurile, dar încă nu sunt sigur. Există multe obstacole pe cealaltă scenă. Sunt și momente mișto, cum a fost ultimul concert cu trioul meu și al lui Horia de jazz. O oră și jumătate, lumea a stat cuminte să ne asculte. Dar episoadele astea se întâmplă foarte rar. Sunt două scene foarte diferite, cu oameni foarte diferiți. Scena de rock e, cred eu, de 40 de ori mai unită decât cea de jazz.
