Madrugada s-a format format inițial acum 30 de ani, într-un orășel din Norvegia, și se numea Abbeys Adoption. În 1995, au decis să se mute în Oslo ,unde l-au și cunoscut pe chitaristul Robert Burås, care a rămas alături de trupă până la moarte sa tragică din 2007. După dispariția lui Robert, basistul trupei, Frode Jacobson, care era și cel mai bun prieten al său, a anunțat că trupa urma să termine albumul pe care-l aveau deja în lucru, dar că după lansare, Madrugada își va încheia existența.
În întreaga sa activitate, Madrugada a atras iubitori din Norvegia și din lumea întreag prin sound-ul muzicii lor. Rockul lor alternativ are mari influențe de jazz și blues. O mare parte din aceste influențe se datorau și lui Robert, cu care Frode avea o „chimie” specială, care se răsfrângea pozitiv în modul în care scriau muzică împreună. Tocmai de aceea le-a fost greu lui și colegilor săi să continue după lansarea discului din 2008.
Din dor de scenă, au ținut câteva concerte în 2019, care au avut foarte mare succes. În decada în care au lipsit de pe scenă, comunitatea lor de fani crescuse semnificativ. Asta i-a determinat să își extindă turneul de reuniune, iar în cele din urmă, să revină cu totul în studio, pentru a crea un nou material discografic.
Atât piese de pe „Chimes at Midnight”, cât și cele din primii ani ai trupei, se vor auzi în iunie în România, la Rocanotherworld 2023. Până atunci, am stat de vorbă cu Frode Jacobson, care mi-a dezvăluit #PieseleVieții lui.
Prima melodie pe care ți-o amintești.
Probabil e „Heartbreak Hotel” de la Elvis. A avut un mare impact în momentul în care am auzit-o pentru prima dată, la o vârstă destul de fragedă.
Prima melodie de care te-ai îndrăgostit.
Sunt multe, deci e o întrebare destul de tricky. Dar cred că „Blue Moon” - Elvis.
În continuare Elvis.
Garantat. Pentru că, în cazul „Blue Moon”, cuvintele sunt de prisos. E o piesă atât de magică încât pentru mine cântecul e despre sentimentul pe care ți-l creează. Plus bogăția poetică a versurilor, care îți oferă posibilitatea de a-ți pune în mișcare propria imaginație. E greu să nu rezonezi cu ele.
Primul album pe care l-ai cumpărat.
Primul Led Zepplin – „IV” a fost primul vinil pe care l-am cumpărat. Undeva pe la vârsta de 12 ani, în mijlocul anilor ’80. Eram determinat să-mi cumpăr primul meu disc și am petrecut ceva timp gândindu-mă ce să aleg. Dar cred că a fost cântecul „Black Doll” care m-a convins să cumpăr întreg albumul. Plus tipul care lucra acolo mi-a sugerat că asta e ceva cu care să începi. Deci am mers, într-un fel pe mâna lui, putem spune. Evident că n-am regretat niciodată alegerea. Întâmplarea face, chiar, că ultimul nostru album a fost înregistrat în Sunset Sound Studios, unde fusese înregistrat acel albumalbum. Așa că iată și o paralelă.
Primul concert la care ai fost.
Cred că în 1999 am mers la un festival unde cântau Bob Dylan și Iggy Pop. Ceea ce mi-a deschis perspectivele muzicale. Tot așa, dacă vrei să mai facem o paralelă, în primul nostru concert ever am cântat și un cover Iggy Pop.
N-am avut încă șansa de a-l vedea pe niciunul din ei, dar vara asta Iggy Pop ajunge pentru prima oară în România și fără îndoială voi fi acolo.
Pentru mine a fost probabil unul dintre cele mai bune concerte pe care le-am văzut vreodată. Când The Stooges au avut o reuniune, am cântat în deschiderea lor. Și îmi aduc aminte că am făcut asta în Atena, undeva pe un deal de pe care se vedea superb tot peisajul din depărtare, de acolo de sus. Scena nu avea fundal și puteai vedea prin ea tot apusul de soare, care, practic, era un întreg tablou.
Melodia care te face să dansezi.
„Lost” - Iggy Pop
Melodia care te face mereu să plângi.
De obicei, cântecele triste de calitate îmi dau o stare bună. Mai repede mă întristez la muzica pop. (râde) Nu, totuși serios vorbind, uite, eu nu vorbesc franceză, dar e un cântec Jacques Brel „Ces gens-là”. Am citit, evident, traducerea versurilor. Cântecul, pe scurt, e despre el stând într-o cafenea privind diferitele tipuri de oameni care trec pe stradă. Și e un moment în piesă în care, dintr-un ritm monoton, se trece într-un pasaj de orchestră simfonică, atunci când își aduce aminte de Frida, o femeie din viața lui. Iar acela e genul ăla de moment de o putere fantastică, trezește ceva în tine. E un cântec trist, care conține totuși o doză de optimism. Nu mă pot gândi la nicio sugestie mai bună decât asta.
Melodia care nu îți iese din cap.
„Dress Rehearsal Rag” - Leonard Cohen, îl aveam în minte chiar adineauri când îți povesteam de cealaltă piesă. Pentru că, apropo de cântece triste, și ăsta intră cu brio pe această listă.
Amuzant că și eu mă gândeam tot la Leonard Cohen în timp ce descriai piesa lui Brel. Doar că aveam în minte „Famous Blue Raincoat”.
Era un tip care a scris cândva o recenzie despre acel album și spunea că discul ar trebui să conțină și un manual de utilizare. I se părea că e atât de întunecat încât nu știa ce să facă cu el. Pentru Leonard a venit foarte surprinzător comentariul respectiv. Pentru că el vedea lucrurile total invers. El de fapt încerca să iasă din tristețe și din locul ăla depresiv, la momentul la care a creat acel album.
Și pentru mine sună la fel. Mai degrabă ca acel moment când, deși ești la pământ, deschizi ochii și spui „E timpul să mă ridic și să o iau de la capăt".
Știi, apropo de „Famous Blue Raincoat”, am o fiică. iar când era mică, îi cântam în fiecare seară pentru a o adormi. Și ăsta era unul dintre principalele cântece pe care obișnuiam să i le cânt. Când ajunsese la vârsta de cinci ani, știa deja pe de rost toate versurile melodiei.
Minunat!
Am o istorie, deci, cu Leonard Cohen. La un moment dat eram în Grecia. Și mereu îmi dorisem să merg în Hydra, să văd casa pe care o avea acolo. Așa că la un moment dat am făcut asta și acolo, în zonă, mi-am cunoscut soția, care are o casă în zona respectivă. Mergem destul de des acolo și am avut să-i cunosc pe copiii lui Leonard. La un moment am ajuns chiar să fiu un soi de ambasador sau reprezentant pentru arta vizuală pe care el o făcea, în zona scandinavă. Asta a fost primul lucru pe care l-am făcut după ce Madrugada s-a despărțit. Vindeam artwork-ul lui Cohen în diferite galerii.
E bine că știu la cine să apelez dacă ajung să îmi permit una dintre lucrările lui. 
Nu sunt extrem de scumpe. Personal eu am una a mea în casă, înrămată. (îndreaptă camera spre tabloul cu desenul făcut de Leonard Cohen)
Albumul care ți-a schimbat viața.
Sunt multe albume care au fost extrem de influente în viața mea. The Velvet Underground, albumul de debut. Știi, momentul când descoperi ceva de unul singur, fără să-ți zică cineva de existența sa, simți altfel lucrul acela. Deci, în spiritul ăsta, trebuie să recunosc că albumul acesta mi-a deschis perspectivele și mi-a dat o mare doză de inspirație. De asemenea, „Grace” cu Jeff Buckley. Ăla e un disc cu care toți din trupă am avut o conexiune specială. Cred că sunt mult momente în care diferiți artiști ne-au influențat și inspirat. Care au venit chiar și în perioade diferite. Oameni pe care îi știi, apar alții, apoi revii la cei de dinainte redescoperindu-i sub o altă lumină. De asemenea, dacă ar fi să fac o recomandare, „Astral Weeks” - Van Morison ar fi clar pe lista favoritelor mele.
Melodia cu care te-ai trezi zilnic.
Poate „Roam” de la The B 52's.
Interesantă alegere.
Haha, pe care poate aș regreta-o. (râde) Ador totuși vocea lui Kate Pierson.
Piesa care te definește.
Asta e grea. Ai pus o întrebare aproape imposibilă!
Tu ai un răspuns pentru tine?
Da.
Care e piesa ta?
„Smile” a lui Charlie Chaplin, scrisă în ‘36 pentru „Timpuri noi”. Și ador reorchestrarea lui Michael Jackson de pe albumul „History”.
Ar putea să fie „Dust” de la The 13th Floor Elevators. Ador piesa aia. Dar presupun că ai vrea o explicație pentru răspuns, așa că aș zice că o alegere mai potrivită ar fi „It don't mean a thing” - Louis Armstrong. Cred că e o piesă din categoria „bun companion".
„Imagine” John Lennon. Mesajul, sentimentul acelui cântec și simplitatea cu care sunt etalate niște teme atât de universale și complexe mi se par a fi niște aspecte care mi-aș dori să cred că fac, într-un fel, parte și din cine sunt eu.
