de Dragos CARAȘEVICI (Sunete)
De curând am auzit pe cineva spunând că, dacă ar fi după el, ar face un salt de la discul „The Game” (1980) direct la „Innuendo” (1991), pentru că, între cele două albume, Queen n-a avut mare lucru de oferit. Am răspuns că, dacă ar fi după mine, n-aş face niciun salt, pentru că orice album Queen are măcar câteva piese demne de luat în seamă, chiar şi mult ponegritul „Hot Space” (1982), cu alunecările sale funk-disco-pop. Dacă ar fi însă să vorbim despre primul disc Queen de după „The Game” care s-a ridicat, ca întreg, la nivelul acestuia din urmă, materialul cu pricina n-ar fi Innuendo (un album de altfel extraordinar, peste „The Game” – a se vedea revista „Sunete”, vară 2016), ci discul cu care trupa britanică a încheiat tumultoşii ani '80: „The Miracle”.
Lansat pe 22 mai 1989, „The Miracle” marchează întoarcerea grupului la rădăcinile sale rock şi la o formă de zile mari. Albumul anterior, „A Kind of Magic” (1986) rămăsese în umbra unui turneu impresionant (European Magic Tour, ultimul turneu cu Freddie) şi a unui film mai puţin impresionant („Highlander”), lăsând impresia unei lipse de coeziune la nivel stilistic – poate tocmai din pricina faptului că aproximativ jumătate de disc funcţionase ca soundtrack pentru pelicula amintită mai sus. După European Magic Tour, trupa luase o pauză, timp în care cei patru se concentraseră pe proiecte solo, dar şi pe probleme personale: în primăvara lui 1987 Freddie Mercury îşi află cruntul diagnostic şi se retrage tot mai mult în munca de studio, mai întâi cu Montserrat Caballé (albumul „Barcelona” – a se vedea revista „Sunete”, toamnă 2018), apoi cu Queen, pentru discul „The Miracle”. De altfel, în timpul acestor sesiuni de înregistrări – şi nu înainte de Live Aid, cum ni se arată în deja celebrul film Bohemian Rhapsody – Freddie le va destăinui celor din trupă cumplita povară pe care o purta cu sine, iar aceştia se vor strânge în jurul său ca un scut protector.
Albumul „The Miracle” a fost imprimat în decursul unui an, între ianuarie 1988 şi ianuarie 1989, atât la Londra cât şi la Montreux (în Elveţia, în propriul lor studio: Mountain Studios). Singurele fotografii disponibile din perioada înregistrărilor sunt din această a doua locaţie şi ne arată un Mercury robust, chiar rotofei, plin de bună dispoziţie şi poftă de muncă, atitudine care se transmite, implicit, şi pe disc. De altfel tonul general al albumului este unul pozitiv, neexprimând, spre deosebire de „Innuendo”, nici perspective sumbre asupra existenţei şi nici resemnare stoică în faţa iminentului sfârşit – şi asta în contextul în care, la momentul respectiv, Freddie vedea probabil „The Miracle” ca albumul Queen final.
O excepţie de la tonul pozitiv ar fi poate excelenta piesă „Scandal”, al cărei feeling e dat de versurile incisive, îndreptate spre tabloidele britanice. Deja victimă a speculaţiilor de tot felul pe seama sănătăţii sale, Freddie oferă o interpretare de un dramatism comparabil cu cel de pe „The Show Must Go On”. La fel ca în cazul piesei ce încheie albumul „Innuendo”, vocea a fost trasă „in one take“ şi atinge culmi ameţitoare cu o forţă incredibilă. Mi se pare interesant faptul că cele mai notabile intepretări vocale ale lui Freddie Mercury (după părerea mea „The Show Must Go On”, „In My Defence” şi „Scandal”) au fost înregistrate „in one take“, ca o revărsare naturală de emoţie ce sfidează orice rutină de studio. Există oare dovadă mai clară a talentului vocal în stare pură? Probabil că nu.
Revenind la „Scandal” trebuie spus că piesa îi aparţine lui Brian May şi nu e nicidecum despre vânarea lui Mercury de către presa britanică, ci despre propria experienţă cu tabloidele, care întorseseră pe toate feţele povestea divorţului său de prima soţie. Din booklet-ul discului nu putem însă afla cine ce piesă a compus: pentru prima dată în istoria trupei toate piesele sunt semnate Queen – un gest de solidaritate internă care nu face decât să confirme că, la sfârşitul anilor '80, grupul devine mai unit ca niciodată.
Brian May semnează încă o compoziţie remarcabilă, de altfel cel mai mare hit al albumului: „I Want It All”. Pentru mine „I Want It All„ e un fel de piesă rock perfectă – nu hard rock, nici pop-rock, ci rock clasic pur, care, iată, la finele anilor '80 mai era încă posibil. Întâmplarea face că în acelaşi an o altă trupă legendară lansează un single de aceeaşi factură şi acelaşi calibru, dedicat, la fel ca piesa lui May, stadioanelor fremătânde, dornice de sing-along şi riff-uri puternice: e vorba de The Rolling Stones şi de „Rock and a Hard Place”. Să fi fost 1989 anul reîntoarcerii marilor formaţii rock la propria esenţă? E greu să ne abţinem să ni-l imaginăm pe Freddie Mercury, în cadrul unui fictiv The Miracle Tour '89, dirijând auditoriul şi cântând împreună cu el „I want it all/ I want it all/ I want it all/ And I want it now!“ – fandare, cap pe spate, pumn spre cer şi public în delir...
Roger Taylor contribuie şi el cu două piese: „The Invisible Man”, care nu impresionează prin nimic, dar care are o linie de bass ce ţi se imprimă pur şi simplu în memoria auditivă, şi „Breakthru”, cu un ritm nebunesc care imită un tren în mişcare. Desigur, cei patru muzicieni britanici nu rezistă tentaţiei şi, pentru videoclipul piesei, mută scena de pe Wembley pe platforma unui vagon, care, conectat la o locomotivă pe care care scrie „The Miracle Express“, străbate în viteză countryside-ul regiunii Cambridgeshire – videoclipul meu Queen preferat şi o sursă sigură de energie chiar şi pentru zilele cele mai înnegurate. În principiu e un track semnat Taylor, însă primele 30 de secunde de pian şi voce – calmul dinaintea furtunii – sunt compuse de Mercury, o alăturare inedită care ne aduce aminte de o altă piesă Queen, de pe „The Game” (dacă tot l-am adus mai devreme în discuţie), şi anume „Rock It” (Prime Jive).
John Deacon nu semnează singur nicio piesă de pe „The Miracle”, însă participă creativ la câteva compoziţii colective (cel puţin aşa zic cei care s-au încăpăţânat să caute în spatele frumoasei dar falsei etichete „All tracks written by Queen“). Cu excepţia piesei care dă titlul albumului şi care, prin complexitatea ei, sună mai mult a compoziţie Mercury (à-propos, ingenios final), track-urile scrise în colectiv nu sunt chiar punctele forte ale discului. E vorba de „Party” (Mercury/May/Deacon), „Khashoggi’s Ship” (Mercury/May/Deacon/Taylor) şi „Rain Must Fall” (Mercury/Deacon). Dacă primele două par a fi desprinse dintr-un jam-session destul de izbutit pe alocuri (de altfel nici nu există pauză între ele), fără a depăşi însă stadiul de jam, a treia pare a fi desprinsă de pe marginea unei piscine din Caraibe – noroc de chitara lui Brian May care salvează piesa, mai ales pe final (aşa cum avea să facă, doi ani mai târziu, şi cu „Delilah”, punctul slab, să zicem, al albumului „Innuendo”).
Ar mai fi şi „My Baby Does Me” (Mercury/Deacon), o piesă de o simplitate atipică trupei Queen, care aminteşte de o altă colaborare Mercury-Deacon, şi anume „Cool Cat”, de pe „Hot Space”. O mică paranteză aici: versiunea iniţială, neinclusă pe disc, a piesei „Cool Cat” îl avea pe backing vocals pe nimeni altul decât David Bowie. Aşa cum track-ul cu pricina e, în contextul albumului din 1982, ca o pauză de ţigară înainte de „Under Pressure” (şi, fie vorba între noi, backing vocals-ul lui Bowie chiar sună a pauză de ţigară, n-a făcut rău c-a insistat să fie şters), tot aşa „My Baby Does Me” e ca un moment de respiro înaintea finalului apoteotic al discului „The Miracle”: e vorba de fabuloasa „Was It All Worth It”.
Cred ca nu greşesc atunci când spun că „Was It All Worth It” e ultima mare compoziţie a lui Freddie Mercury. Desigur, albumul „Innuendo” cuprinde o serie de piese remarcabile co-semnate de Freddie (începând, bineînţeles, cu piesa-titlu), însă dintre compoziţiile pe care muzicianul britanic le-a creat singur în ultimii doi ani de viaţă, nici una nu se ridică la nivelul ultimului track de pe „The Miracle”. Mai mult decât atât, dacă ceea ce am afirmat mai sus e adevărat, şi anume faptul că Freddie considera, la sfârşitul anilor '80, că acesta va fi albumul Queen final, atunci „Was It All Worth It” capătă şi valoare de piesă-testament. Prin asta nu vreau să ştirbesc cu nimic mesajul răvăşitor al extraordinarei „The Show Must Go On” sau al emoţionantei „These Are the Days of Our Lives” (ambele lansate în 1991), însă în timp ce prima e, în cea mai mare parte, creaţia lui Brian May, a doua îi aparţine în întregime lui Roger Taylor. În ce priveşte piesa „Mother Love”, ultima înregistrare a lui Mercury, muzica îi aparţine, iarăşi, în cea mai mare parte, lui Brian May. Prin urmare, deşi cele trei piese amintite mai sus, vor rămâne în istoria trupei Queen, pe bună dreptate, ca trei faţete impresionante ale unui amplu, dureros şi dramatic rămas bun, „Was It All Worth It” va rămâne mereu a patra faţetă, cea din umbră, unica asupra căreia Freddie s-a aplecat singur.
Aş greşi dacă aş încerca să cuprind în cuvinte impresia pe care o lasă această piesă. Termeni ca „epic“, „complex“ sau „maiestuos“ n-ar contura decât parţial mesajul muzical al compoziţiei lui Freddie Mercury. Cât despre mesajul textului... cred că versul care deschide „Was It All Worth It” („What is there left for me to do in this life?“) spune totul, la fel ca versurile care închid piesa, trasând astfel linia de final a unui album, a unui deceniu, a unei cariere, a unei vieţi: „Was it all worth it?/ Living breathing rock'n'roll, this never ending fight/ Was it all worth it, was it all worth it?/ Yes, it was a worthwhile experience!/ It was worth it!“
