de Adi MUNTEANU (Sunete)
Am mai scris aici că am fost un norocos. În cei 6 ani cât am stat în Statele Unite am avut, pe lângă multele concerte la care am participat, și șansa să și fac cunoștință cu diverși artiști. Întâmplător sau, cum se mai spune prin spatele blocului, „bulănos”. Dintr-un astfel de „bulan” l-am cunoscut și pe Jon Bon Jovi. În 1995-1996 lucram la ziarul comunității românești din SUA, „Micro Magazin”, care avea redacția în Sherman Oaks, Los Angeles. În apropiere este vestitul bulevard Ventura, unde este poate cea mai mare densitate de studiouri muzicale, probabil 500 de studiouri de înregistrare, producție, mixaj. Însă Sherman Oaks este și un mic orășel foarte liniștit, satelit al Los Angeles-ului, unde foarte multe vedete au diverse proprietăți. Jon Bon Jovi avea (poate o mai are) și el acolo o casă, nu departe de redacție. La mijloc, un parc amenajat pentru animale, iar el ieșea de 2-3 ori pe zi cu cei doi câini la mișcare. Așa că am gândit că ar fi oportun să ies și eu la plimbare cu cei doi labradori ai patroanei ziarului în același parc. Poate-poate reușesc să intru în vorbă cu vreo vedetă. Recunosc că nu Bon Jovi era primul vizat cu care aș fi vrut să conversez. Primul pe listă era Peter Gabriel, apoi Axl Rose, pe care-i ochisem de ceva vreme, dar ei se arătau mai rar. Însă în cele trei luni de „iarnă californiană”, ianuarie-martie 1996, am avut parte aproape zilnic de conversații mai lungi sau mai scurte cu Jon Bon Jovi.
Să nu credeți că am tăbărât pe el cu întrebări. Aveam 26 de ani, picat în America de un an și încă eram un puști timid iar el era deja vedetă rock. La început l-am „spionat” mai de departe până s-au împrietenit câinii. Abia după aceea am avut curaj să-l abordez. „Știam că locuiți în New Jersey”, au fost primele mele cuvinte. „Nu-mi mai place vremea rece. Iarna prefer să locuiesc aici”. Adevărul e că în Jersey era iarnă în toată regula, cu viscol, cu nămeți și temperaturi sub zero, pe când în sudul Californiei erau 22 de grade. Se putea merge chiar și la plajă în luna ianuarie.
Nu pot spune că s-a legat vreo prietenie, dar pot spune că nu mi-a întors niciodată spatele, nu m-a tratat niciodată de sus, a avut răbdare și cu engleza mea încă primitivă, zâmbea când mai comiteam câte o monstruozitate gramaticală. Am evitat să-i spun la început că sunt ziarist. Cred că mă considera „băiatul care scoate câinii patroanei la plimbare” și nu era deloc deranjat de această „poziție socială” a mea. I-am spus că sunt din România și mi-a spus că e bucuros că i-a cunoscut pe Ilie Năstase, Nadia Comaneci și Marcel Avram, pentru care are un mare respect, dar altceva nu cunoștea despre România. Eu m-am bucurat de asta. Mi-era teamă că va trebui să povestesc a nu știu câta oară despre Ceaușescu și despre Revoluție.
Abia după câteva săptămâni am avut curajul să-l întreb și despre muzică. Nici nu eram la curent cu ce făcuse în ultima vreme. Dar mi-a spus el că se relaxează după un turneu lung și obositor, din aprilie ‵95 până în decembrie, prin Australia, Noua Zeelandă, Canada, S.U.A., Africa de Sud, America de Sud, Asia... Deci peste tot. „În luna mai reluăm turneul cu Japonia și din nou Europa. Grea meserie!”. Recunosc că mi-a fost teamă de câteva întrebări pe care mi le-ar fi putut adresa. De exemplu, cam ce piese ale lui îmi plac, dacă-mi place proiectul solo, dacă am fost la vreun concert... Nu eram la curent cu mai nimic, iar despre un concert... nici vorbă.
Aveam câteva piese pe care le mai auzisem la radio, dar, sincer, nici nu știam câte albume are, câți ani are, dacă nu-mi spunea de lungul turneu din 1995 nici nu știam. Nu eram deloc un fan al lui. Eram însă un fan Richie Sambora, pe care-l asemănam și uneori îl confundam cu... Joe Satriani.
Însă am avut momentul de glorie când i-am zis că m-am nimerit la o „cântare” Bob Dylan într-un club din West Hollywood, neanunțată nicăieri în presă. L-am uimit pur și simplu! „Ești norocosul naibii! Momentele astea cu Bob Dylan sunt extrem de rare și puțini sunt cei care se nimeresc să asiste”. Da! Eram încântat că îi luasem fața și mai ales că aveam și cui să mă laud că am asistat la un concert Dylan într-un cadru restrâns chiar unei vedete rock cum era Jon Bon Jovi. Și i-am povestit tot ce se petrecuse în acel club. Și despre faptul că Dylan este distant, că nu comunică cu publicul, că nu salută asistența, că întârzie, că stă mai mult cu spatele la public, că nu-și cântă marile hituri. Mi-a răspuns că Dylan este singurul care are voie să facă ce vrea. „Fără el niciunul dintre noi nu ar fi fost aici. El a deschis toate porțile. El este marele zeu al muzicii. Este unic. Nu este niciun muzician, fie rock, pop, fie country, care să nu fi cântat piesele lui, care să nu fi ieșit în față fără el. Toți ne-am lansat cu cântecele lui. Uite și vecinul nostru Axl Rose (arătând spre casa acestuia) are un tatuaj cu Dylan pe braț”. Și are dreptate, însă nu am avut curaj să-l întreb ce piese a preluat de la „zeu”. Teoretic… ar fi trebuit să știu.
Din jenă, să nu mă fac de râs, am început să mă informez. Internetul nu era în 1996 ce este acum, o imensă bază de date cu tot ce vrei să afli. Atunci era pe la începuturi și nu găseai multe. Tot revistele erau principala sursă de informare. Făcusem deja colecții de Rolling Stone, Q Magazine, Spin Magazine… Colegii de redacție făceau glume pe tema asta. Nici nu credeau că eu chiar mai stau de vorbă cu Bon Jovi. „Veniți și voi în parc dacă vreți să vă convingeți”. „Nu! Adu-l tu aici, în redacție!”. Complicat, dar a fost o mare provocare. Eu nu-i spusesem că sunt ziarist, chit că nu eram vreun paparazzi, ci la un ziar adresat comunității românești din Statele Unite și Canada, absolut necunoscut lui. Dar mi-am luat inima-n dinți și, cam cu jumătate de gură, i-am propus să facă o vizită la redacția ziarului. „Să știi că eu nu dau interviuri oricum. Putem sta de vorbă, dar când este vorba de interviuri, am contracte și exclusivitate. De asta se ocupă managerul meu”. Am promis că nu va fi decât o simplă vizită și doar atât, și că colegii mei sunt mari fani. Ei bine, a venit. Cei trei colegi în frunte cu directoarea ziarului, Cătălina Ligi, au rămas interziși. Nu le venea să creadă cine era musafirul. Bon Jovi în micuța redacție a săptămânalului românesc „MicroMagazin”! „Unde-i toată lumea?”, a întrebat el văzând doar patru oameni, care mai erau și mirați de oaspete. El își imagina, probabil, redacția măcar ceva apropiat de „New York Times”, sau „Washington Post”. Desigur, nu se putea face vreo comparație. Noi puteam încăpea lejer într-un colț al unui mic birou de la „The New York Times”. „Baza echipei este în România, acolo avem corespondenții”, i-am răspuns, dar tot nu-i prea venea să creadă că într-o redacție de ziar erau doar 5 oameni. Dar a fost o după-amiază teribil de agreabilă, mai ales după ce colegii mei s-au mai destins după emoția și șocul de la început: „Wow!, Bon Jovi ne-a trecut pragul!” Colegii i-au pus mai multe întrebări într-o jumătate de oră decât o făcusem eu în mai bine de o lună. S-a râs, am spus chiar și bancuri, i-am spus că în România are foarte mulți fani și că „Always” este imnul fetelor. „Și acolo?”, a întrebat el zâmbind. Ne-a povestit cât de obositor este un turneu lung pe toate continentele, cu concerte de multe ori în 5-6 zile consecutiv, la distanțe mari unul de celălalt, și, din nou, spre ușurarea noastră, nu ne-a întrebat nimic despre Ceaușescu sau despre Revoluție. Cu siguranță că nu știa nimic nici despre Ceaușescu, nici despre Revoluție. Curiozitățile lui erau despre cum și ce se cântă în România, cum este promovată muzica, cum se fac topurile muzicale, cum sunt sălile de concerte, cum sunt stadioanele, dacă vine lumea la concerte. I-am spus că ultimele concerte pe care le-am văzut înainte să plec spre SUA au fost Deep Purple, Nazareth, Michael Jackson, Alvin Lee și Jack Bruce. I-am spus și despre trupe și muzicieni români. Nu auzise decât de Gheorghe Zamfir „On pipes” (la nai). În final, s-a scuzat că trebuie să plece. „Am un copil de aproape un an și sunt momente în viața unui părinte pe care nu vreau să le pierd”, apoi mi-a făcut cu ochiul: „Ne vedem mâine în Oak Park”.
Am avut de ales. Să ies să-l conduc până spre parc sau să rămân să „culeg” laudele colegilor pentru „performanța” mea de a-l aduce pe Bon Jovi în redacție. Am rămas în birou și am fost felicitat îndelung de colegi. Ziua următoare însă am murit de ciudă. „Voiai să-l cunoști pe Richie... A trecut ieri pe la mine. A fost în trecere și ne-a făcut o vizită”, mi-a zis Jon... Nu vreți să știți cât de dezamăgit am putut fi. Eu pe Sambora voiam să-l cunosc, el mi se părea zeul trupei, creierul, vedeta mea, muzicianul. Jon era pentru mine frontman-ul frumușel care avea priză la public, la fete... „Mai trece pe aici?”, întreb eu. „Nu. A plecat. A avut treabă la un studio. A înregistrat pentru un desen animat. A fost în trecere. Mă bucur că a trecut să mă vadă. Peste o lună începem repetițiile pentru turneul asiatic.” Turneu la care eu nu aveam cum să merg, astfel că Bon Jovi este singura trupă pe care nu am apucat s-o văd în concert. În momentul în care am prins interes pentru ei, ei tocmai intrau în perioada de pauză 1996-2000, în care atât Jon Bon Jovi cât și Richie Sambora s-au ocupat de proiecte separate de trupă. Jon Bon Jovi pregătea al doilea său album solo, „Destination Anywhere”, care avea să apară în 1997. Sambora, pe de altă parte, era un chitarist foarte apreciat și avea multe colaborări.
„După turneu vom lua o pauză. Câțiva ani vom face altceva. Ne vom odihni, ne vom crește copiii, vom călători, poate vom mai avea colaborări cu prieteni. Dar turnee... nu!”.
Pe la jumătatea lunii martie îmi zice „Peste o săptămână plecăm acasă în Jersey. Gata cu iarna pe Coasta de Est. Ne întoarcem acasă. Ne revedem în ianuarie anul viitor, dacă mai ești pe aici. Dar până atunci, dacă tot l-ai ratat pe Richie, îți pot face cunoștință cu vecinul nostru Axl. Dar, te avertizez de la început. Nu este așa prietenos ca mine”. Și așa a fost. Ne-am prezentat, am dat mâna, apoi Axl a plecat. „Nu interpreta în niciun fel. Așa este el. Refuză să se împace cu Slash. Dar nu este treaba mea. Noi, în formația noastră, suntem în primul rând prieteni, ne respectăm intimitatea dinainte de a ne aduna ca trupă. La Guns N‵Roses nu a fost așa. Lucrurile s-au petrecut invers. Succesul a venit înainte ca ei să se împrietenească. Au stat prea mult timp împreună nefiind prieteni și de aici au pornit certurile dintre ei. Sunt fan Guns și este păcat că s-au separat”.
I-am promis că voi merge la primul concert Bon Jovi, oriunde ar fi el în SUA. „OK, caută-mă, dar vei avea de așteptat câțiva ani”.
Așa cu am promis, am fost atent la știrile despre el. Așa am aflat că „Destination Anywhere” urmează să aibă un turneu de promovare. Mă uit pe date... câteva concerte în SUA și multe în Europa. Însă singurul aspect la care nu am fost atent a fost acela că „Destination Anywhere” nu era al trupei Bon Jovi, ci un proiect solo Jon Bon Jovi. Iar trebuie să recunosc sincer: abia după ce am cumpărat biletul de avion până la Boston și biletul la concert m-am uitat pe coperta discului și am văzut că Richie Sambora nu este pe nicăieri și că albumul nu are legătură cu trupa. M-am consolat cu faptul că de mult îmi doream să vizitez Boston-ul. Eventual să merg și la un meci al echipei de baschet Boston Celtics. Am aflat însă că este mai ușor să faci rost de bilete la un zbor pe lună decât la un meci al celor de la Celtics.
Concertul a fost însă wow! Deși proiect solo, deși nu a avut pe scenă niciun membru al trupei Bon Jovi, show-ul Jon Bon Jovi a fost total și a fost momentul în care a început să-mi placă și el, dar tot pe Sambora aș fi vrut să-l văd pe scenă. După concert m-am dus în culise. Complicat de trecut de paznici, dar am fost recunoscut de unul dintre bodyguarzii pe care-i avea și la casa lui din California. „Vezi, Jon, am promis, am venit chiar și la Boston. De pe o Coastă pe cealaltă Coastă.” „Vezi cum este? Dar cum ar fi să ai concert azi la New York, mâine la Sacramento și ziua următoare la Atlanta? Atunci să vezi zbor cu avionul. Mai mult timp ești în aer decât pe pământ. De aceea e și obositor, dar reacția fanilor dă putere. Mă bucur că și acest al doilea disc solo are succes.”
N-am stat mult în culise. Ne-a salutat și am plecat. Am promis că voi merge și la un concert cu trupa. „Mai ai de așteptat, dar când va fi, o să-ți fac cunoștință și cu Richie”. Și asta a fost tot.
Nu mă înțelegeți greșit. Nu s-a legat între noi niciun fel de prietenie, nu ne-am făcut vizite, nu ne-am sunat, nu am făcut revelioane împreună, nu i-am cunoscut soția, nu i-am văzut nici pe cei doi copii pe care-i avea în acel moment (ulterior i s-au mai născut doi copii). Nici vorbă. Am fost doi cunoscuți. Atât, dar pe mine m-a bucurat mult. Eu cred că m-a acceptat să-i stau în preajmă pentru că m-am purtat normal, ca și el. Nu ca un fan sufocant, care tremură de emoție doar când îl vede. Pe de altă parte, eu nici măcar nu eram un mare fan al lui. Mai degrabă e posibil să mă fi comportat altfel în prezența lui Sambora. Nici măcar când mi-a făcut cunoștință cu Axl Rose nu am avut vreo tresărire. Dar cu Slash... m-aș fi exteriorizat, poate chiar necontrolat. Dar nici ocazia asta nu am avut-o.
În ceea ce-l privește pe Jon Bon Jovi, în cele aproape trei luni de plimbat câinii împreună prin Oak Park, am cunoscut un om normal, prietenos, comunicativ, total lipsit de fițe și de vedetism. Lucrurile astea se văd și din ce face pe scenă. Comunică cu publicul, deschis la discuții pe subiecte diverse, de la comentarii din serialele MASH și Seinfeld la emisiuni de pe TNT sau meciuri de baseball. Nu și-a făcut niciun moment reclamă la activitatea sa în zona actelor caritabile sau cu protecția animalelor, nu s-a lăudat, nu s-a dat „mare”. Despre actele lui de caritate, despre fundația lui am aflat din interviurile pe care le-a acordat în presă.
