Rock Evergreen

Amurgul zeilor | IN MEMORIAM LEMMY KILMISTER

”În timpul petrecut cu Hendrix, a învățat de la acesta trei lucruri foarte importante: cum să funcționeze pe 5 (cinci!) doze de LSD pe zi, cum să integreze o notă de teatralitate în concertele sale și că nu va fi niciodată un chitarist bun”

Mă obișnuisem atât de mult cu ideea că Lemmy, Ozzy și Keith ne vor îngropa pe toți și vor bea un whiskey sau vor fuma un joint la mormântul fiecăruia dintre noi, încât creierul meu, în momentul în care a auzit cuvintele “A murit Lemmy”, a refuzat să creadă că așa ceva ar putea fi posibil. Ce-ai, frate, ești prost? Cum să moară Lemmy? Lemmy e nemuritor. Dar, cum realitatea ne-o ia mereu înainte și mai devreme sau mai târziu trebuie să o acceptam pentru ceea ce este, mi-am dat voie să cred ca Lemmy nu mai este. A murit primul nemuritor. Everyone dies to break somebody’s heart. 

Lemmy a fost un personaj, mai aproape de erou popular decât de om în carne și oase. Însăși înfățisarea lui, o combinație între biker, cowboy și general confederat, îl făcea să pară un fel de creatură mitică, parcă venită dintr-o altă lume, reprezentând punctul în care, spre extazul publicului, fantezia se suprapune cu realitatea, exact cum și spune la un moment dat, în documentarul făcut despre el în 2010, că ar trebui să arate un muzician profesionist. Când îl vezi pe Lemmy pe scenă, mai că îi confunzi Rickenbacker-ul cu un topor de luptă. Iar felul în care își poziționează microfonul te face să te gândești la un erou de legendă care provoacă zeii la luptă dreaptă.

Din momentul în care i-a văzut pe cei de la Beatles cântând în Cavern Club din Liverpool la vârsta de 16 ani, Lemmy a jurat credință singurului zeu care îi putea da un sens existenței: rock and roll-ul. În 1965 începe să cânte la chitară în grupul The Rockin’ Vickers. Principalul

motiv pentru care istoria rock-ului menționează The Rockin’ Vickers este chiar faptul că Lemmy a făcut parte din trupă. În ’67 Lemmy părăsește trupa și se mută la Londra, într-un

apartament pe care îl împarte cu Noel Redding, basist la Jimi Hendrix Experience, și Neville Chesters, managerul trupei, în scurt timp devenind tehnic de turneu pentru Hendrix. Pe lângă faptul că repara efectele lui Jimi după aproape fiecare concert, principala atribuție

a lui Lemmy era să facă rost de LSD pentru Hendrix. Alături de el, Lemmy a petrecut 8 luni nebune, pline de “cel mai bun acid din lume ”, drog încă legal în acea perioadă. “Conduceam duba în care erau sculele lui Jimi, în timp ce eram pe acid. Purtam ochelari de soare din ăia stupizi de hippie, cu prisme, și vedeam 16 șosele diferite în fața mea. Mă concentram pe cele 4 din mijloc, și ajungeam cu bine”. 

Într-un interviu pentru revista Revolver, Lemmy spune că, în timpul petrecut cu Hendrix, a învățat de la acesta trei lucruri foarte importante: cum să funcționeze pe 5 (cinci!) doze de LSD, cum să integreze o notă de teatralitate în concertele sale și că nu va fi niciodată un

chitarist bun. “Jimi era cool fără să depună vreun efort și se mișca aidoma unui păianjen

elegant. Era tot timpul interesat de public. Făcea glume foarte proaste pentru că nu era în toate mințile din cauza drogurilor. Până termina, oamenii nu-și dădeau seama despre ce vorbește. Dar era cu siguranță cel mai bun chitarist, probabil din toate timpurile.”

În 1971, trupa de space rock Hawkwind urma să aibă un concert caritabil. Basistul din acel moment nefiind de acord să cânte gratis, nu a apărut, așa că Dik Mik, clăparul trupei, căruia îi plăcea să ia droguri cu Lemmy, a sugerat ca Lemmy să cânte la bass, deși nu pusese mâna pe un bas în viața lui. Ajuns pe scenă, i s-a spus doar “Fă niște zgomote în Mi. Piesa se cheamă You Shouldn’t Do That”. Evident, următorii 4 ani și i-a pe trecut ca basist în Hawkwind. Dar pentru că what goes around, comes around, tot o problemă legată de droguri a dus și la excluderea lui Lemmy din trupă. După cum spune Lemmy, a fost dat afară din Hawkwind din cauza unor “diferențe farmaceutice”. A fost prins de poliție cu amfetamină asupra lui, însă polițiștii au crezut că e cocaină. După cinci zile petrecute

în închisoare, a fost eliberat datorită greșelii autorităților, s-a întors la Hawkwind, dar aceștia l-au dat afară din trupă. “Dacă eram prins cu LSD, nu ar fi fost o problemă. Pentru ei experiența psihedelică era totul. Cea mai cosmică trupă din lume m-a concediat pentru că am fost prins cu drogurile greșite”, povestește Lemmy.

Și așa ajungem în 1975, când, împreună cu Larry Wallis și Lucas Fox, înființează Motörhead, nume dat după ultima piesă pe care a scris-o pentru Hawkwind, și începe să facă istorie. Colaborarea cu Wallis și Fox nu e însă de lungă durată, până în ‛92, când se stabilizează în power trio-ul Lemmy – Phil Campbell – Mickey Dee, prin trupă trecând Phil “Philthy Animal” Taylor (care a murit cu o lună și jumătate înaintea lui Lemmy), “Fast” Eddie Clarke,

Michael “Würzel” Burston, și alții. De-a lungul istoriei de 40 de ani și 23 de albume de studio a trupei, Lemmy e însă singura prezență constantă.“We are Motörhead, and we play rock‘n’roll”. And, boy, did they play rock‘n’roll! 

Snobismul și falsul rafinament al gustului muzical au făcut mulți critici să catalogheze muzica Motörhead ca fiind simplistă și copilărească, însă Lemmy a combinat în compozițiile trupei

trei mari genuri, ce înainte de el nu păreau a se putea întâlni în același context: rock‘n’roll-ul anilor ’50, Lemmy fiind un fan declarat al lui Little Richard, Elvis Presley, Jerry Lee Lewis și Chuck Berry, pe care îi consideră părinții genului, punk-ul și metalul. Lemmy a folosit fundația muzicală construită de idolii lui, took the amp to eleven și a cântat cât de tare și de repede a putut. Indiferent dacă trupa a sunat a punk sau a heavy metal sau a blues satanic, nu a pierdut niciodată din vedere ideile care au stat mereu la baza rock‘n’roll-ului: libertatea, distracția și spiritul rebel. Muzica și versurile lui Lemmy au reprezentat mereu un semn obscen, de regulă făcut cu degetul mijlociu, la adresa orânduirii, atât a celei politice, cât și a celei sociale. Nu și-a propus asta neapărat. Omul a vrut doar să cânte. Dar, pur și simplu, așa a fost Lemmy. Și-a creat și și-a cântat muzica fără cea mai mică urmă de compromis. Și la fel și-a trăit și viața. I am Lemmy and I don’t give a fuck. 

Iar dintre cei trei pe care îi consideram nemuritori, Lemmy a fost cel care ne-a trăit până la capăt și cel mai onest toate fanteziile de staruri rock ale adolescenței. Ozzy la un moment dat a simțit că nu mai poate trăi în stilul ăla și s-a lăsat (în cea mai mare parte) de droguri, alcool și, la cât de a naibii e Sharon, de femei, iar legendele despre Keith, în mare parte, sunt produsul uriașei mașinării de marketing și PR, fără de care industria muzicală se pare că nu poate respira. 

A fost alcoolic? A fost cu vârf și-ndesat. A abuzat de droguri? Ohoho, și încă cum! A fost afemeiat? Nu am niciun motiv să mă îndoiesc de asta. Și cu toate astea, lumea e un loc mai trist fără Lemmy în ea. Poate pentru că a fost un muzician incredibil de dedicat meșteșugului său. Poate pentru că și-a asumat cu eleganță statutul de rock star. Poate pentru că nu s-a vândut niciodată industriei. Sau, pur și simplu, pentru că, în ciuda excentricităților lui, a fost un om bun și un prieten de nădejde, chiar și pentru oameni care nu l-au cunoscut niciodată. Din perspectiva asta mă doare că nu mai e. Și o să-mi lipsească mult. 

“Dacă aș muri mâine, nu m-aș plânge. A fost bine”, a spus Lemmy într-un interviu. Cu o viață trăită mai mult de jumătate în turnee (în care Motörhead nu cerea niciodată organizatorilor mâncare în backstage, ci doar whiskey, vodcă, bere și suc de portocale) și restul în scaunul dedicat de la Rainbow Bar and Grill din Los Angeles, în fața unui joc mecanic și a unui pahar, niciodată gol, cu Jack Daniel’s și un deget de Cola și mereu înconjurat de femei, concluzia mi se pare absolut naturală. Lemmy a trăit și a cântat la capacitate maximă până în ultimul moment. Și nu a făcut-o pentru că avea ceva de demonstrat. A făcut-o pentru că a fost singurul mod în care a putut să-și dea un sens. Pentru că altfel nu ar fi putut.


de Ionuț Constantin “Yokko” (Sunete)