de Paul Vinicius (Sunete)
Lee. Alvin Lee. Născut într-un decembrie tomnatic-ploios al anului 1944 la Nottingham, UK. Un băiețel blond, cu părinți ahtiați după jazz. Casa copilăriei lui, dinspre care veșnic răzbătea muzica. La 13 ani s-a apucat de chitară și nu a mai lăsat-o din mâini niciodată. Peste nici trei ani îl regăsim cântând într-o trupă, Ivan Jay and the Jaycats. Aici se împrietenește cu Leo Lyons, basist pursânge, împreună cu care, după mai multe succesive schimbări de membri și de nume, în 1966 își consolidează formula muzicală și structurală, sub numele de Ten Years After. De aici începe o nouă și halucinantă istorie. În 1967, trupa este invitată la Windsor Jazz Festival și, grație acelei apariții, semnează un contract, astfel că în octombrie 1967 lansează albumul de debut, omonim intitulat, Ten Years After.
În ciuda acestor succese și a prezenței la diverse evenimente muzicale, grupul n-a reușit să-și impună amprenta proprie, rămânând doar o oarecare trupă britanică, precum multe altele. Iată însă că în 1969 sunt invitați în Statele Unite. Concertează la Newport Jazz Festival, apoi, la sfârșitul lui iulie, la Seattle Pop Festival, turneul american culminând cu participarea la Festivalul de la Woodstock, în 17 august. Acel moment, dar mai ales interpretarea, de final, a piesei I’m going home, au avut un efect magic asupra destinului trupei și în special al lui Alvin Lee, catapultându-l direct în loja destinată superstarurilor muzicii rock mondiale. La promovare a contat mult și documentarul festivalului, vizionat de miliarde de melomani de pe tot cuprinsul globului. Din acel moment, i-a fost lipită eticheta de „cel mai rapid chitarist din lume” – lucru care spune într-adevăr ceva despre aptitudinile și măiestria unui instrumentist, însă nu totul, fiindcă îi lasă în umbră trăirea, feeling-ul. De altfel, nu puțini au fost cei care i-au reproșat viteza de execuție, socotindu-l doar un „tehnician”. Să ni-l imaginăm însă în elicopterul care a transportat trupa la Woodstock, survolând mulțimea aceea de peste jumătate de milion de oameni, dornici să-I asculte. Emoție, surescitare, autodeterminare, sau toate la un loc? Orice ar fi fost, urmarea a însemnat o adevărată electrizare a uriașului auditoriu prezent la concert. „Nu am încercat cu adevărat să cânt repede. A fost urmarea afluxului de adrenalină dezvoltat în urma sutelor de concerte pe care le-am susținut cu mult înainte. Mi-au zis Căpitanul Degeteiuți, dar n-am luat-o-n serios”, a declarat peste ani, într-un interviu. Deși prematur dispărut, Alvin Lee va rămâne un reper de vârf în istoria muzicii rock.
