Interviu de
Alin Ludu Dumbravă (Sunete)
N-am reuşit să vorbim la telefon dar, într-un fel, mă bucur, acum putem discuta faţă în faţă, chiar dacă timpul e scurt. Când am auzit în receptor că eşti în Brazilia… După atâta vreme încă mai eşti în turneu…
O sută de oraşe pe an şi facem asta de zece ani regulat…
Te-am văzut în concert în Germania acum 5 ani, două nopţi la rând, la Berlin şi apoi la Dresda.
Acum cinci ani, trebuie să fi fost turneul cu Brutal Planet…
De fapt, era Dragontown. A fost extraordinar!
Este partea a doua la Brutal Planet.
Da, îmi plac la nebunie albumele astea!
Mă bucur. Mi-a plăcut să le înregistrez, sunt cele mai aproape de genul de metal sofisticat. Am mers mai departe cu duritatea sunetului decât pe oricare alt disc.
Amândouă sună brutal, dar cel mai dur sunet e pe Brutal Planet.
Aşa e. De fapt, titlul albumului defineşte stilul, normal că nu o să fie un album cuminţel. Când spui “Brutal Planet” trebuie să le dai ceva (imită o chitară dură), trebuie să fie dur.
Nu mă aşteptam ca Bob Ezrin (nn. legendar producător muzical, de la albumele Alice Cooper din anii ’70, Berlin pentru Lou Reed şi The Wall) să producă un asemenea sunet. Sunetul pe care l-a creat pe albumele vechi este atât de diferit!
Ştii, poţi să faci ce vrei cu asta. Iei un cântec, e ca o bucată de clei, poţi s-o modelezi în ce fel vrei, atâta timp cât e un material bun. Cred că lucrul cel mai important pe care l-am învăţat cu mult timp în urmă este că, indiferent ce compui, trebuie să poţi să te aşezi la pian şi să cânţi versurile, refrenul şi bridge-urile ca pe ceva unitar, nu ca note diferite. O grămadă de metalişti bagă din greu (imită o chitară dementă) “ragagagagaga-ragagagaga” şi uită să scrie o melodie. Poţi ţipa la cineva o vreme, dar dacă continui să tot faci asta, foarte curând îşi va da seama că nu ești în stare să compui și că țipi ca să ascunzi, cumva, asta. Mă gândesc cum ar arăta asta pe o bucată de hârtie. Din punct de vedere muzical, ar fi doar o notă. (râde). Are efect. Dar când fiecare trupă cântă aşa îţi vine să le zici să mai compună şi ei ceva. Uite, Ozzy a scris cântece bune, Black Sabbath au scris cântece extraordinare. Trupelor de death şi trash metal nu le pasă de melodie ci mai mult de efectul din tobe sau de cât de rapid pot interpreta.
Eyes of Alice Cooper (nn: albumul din 2003) e diferit…
E diferit pentru că ne-am întors în 1968 la Detroit, sunetul Detroit guitar rock. Cred că dacă asculţi fiecare album al meu, de la Pretties for You (nn. 1969) până la Dirty Diamonds (nn. 2005), toate sunt albume cladite pe chitară de rock’n roll. Mă întorc mereu la Yardbirds, The Who şi trupe de acelaşi calibru, pentru mine asta înseamnă rock’n roll-ul veritabil. Şi niciodată nu m-am îndepărtat de asta. Cred că se poate conta pe mine că voi fi mereu Hard Rock.
Trebuie să-ţi mărturisesc că albumele mele preferate sunt Dada, Zipper Catches Skin, Flush the Fashion, Special Forces (nn. albume extreme de prost primite la începutul anilor ‘80)…
Erau mult mai artistice şi sincer să-ţi spun, deşi pare nebunesc, nu-mi aduc aminte să le fi compus. Nu-mi aduc aminte să le fi înregistat, nu-mi aduc aminte de turneul pe care l-am făcut cu ele, eram într-un blackout total, beam de stingeam, nu-mi amintesc nimic. Cînd ascult acum piesele de pe ele îmi plac versurile, îmi place totul, conceptual, apoi realizez că nu-mi aduc aminte nimic despre naşterea lor. Eram o ruină, trebuie să fi venit din subconştient.
Pe vremea aceea trebuia să te fi lăsat de băut, după terapia cu Alice Cooper Goes to Hell şi Lace and Whiskey (n.n două albume autobiografice despre alcoolism şi un turneu catartic în 1978).
Atunci eram încă sub control, oarecum. Știam încă ce fac, dar când am scos albumele următoare eram vraişte. Aşa că mă bucur ori de câte ori cineva îmi spune că îi plac discurile astea. Pentru că şi eu le ascult, ascult piese ca Zorro’s Descent, Scarlet and Sheba, Tag, You're It...
Skeletons in the Closet…Cred că sunt foarte amuzante, auto-referenţiale, ironice…
… şi habar n-am de unde vin!
Şi Dada, cu introducerea şi Former Lee Warmer…
Former Lee Warmer e unul dintre cele mai fioroase personaje care există, pentru că nu ştim exact ce mănâncă (râde macabru).
Cum ziceam, e unul dintre albumele mele preferate. Apoi ai scos Constrictor şi Trash (nn: 1986 şi 1989).
Când m-am refăcut, am vrut să scriu cântece bune din nou, piese care să se dea la radio. Când am scris albumele anterioare nu mi-a păsat. Am scris ceva acolo, orice, vreau să-ţi zic că unele piese au fost scrise în 10 minute.
Nu e cazul cu The Last Temptation (nn: albumul din 1994, din nou produs de Bob Ezrin).
The Last Temptation a fost complet gândit aşa, total controlat.
Am banda desenată şi e excelentă.
Povestea e bună. Un carnaval vine în oraş şi acest puşti va fi dus în ispită şi în final nu cedează. Şi mesajul meu era, pentru fiecare adolescent, că nu trebuie să cumpere ceea ce i se pune în faţă. Să nu muşte momeala. Dacă toată lumea bagă heroină sau cocaină nu trebuie să bagi şi tu. Tu trebuie să fii cel care alege. Şi să nu laşi Hollywood-ul să-ţi spună ce să faci. Pentru că mesajul e că dacă ai 14 ani şi eşti virgin şi nu eşti dopat ceva nu e în regulă. Şi cred că e un mesaj oribil pentru puşti. Copiii să fie copii, să-i lăsăm în pace, au toată viaţa în faţă pentru a fi adulţi. Punem prea multă presiune pe ei.
Te-am auzit spunând că eşti cel mai grozav tată din lume pentru că atunci când copiii tăi ascultă muzică, în loc să le zici să dea volumul mai încet, tu faci invers...
Da, am zis asta şi mă interesează ce ascultă. Îi întreb şi îmi răspund, “ascult Rob Zombie…” Vezi, copiilor mei le-a fost foarte greu să se revolte împotriva mea. Fiica mea cea mare zice, “nu pot să mă revolt împotriva tatălui meu pentru că e mai cool decât prietenii mei!” (izbucneşte în râs). Şi Sheryl, nevastă-mea, are o atitudine relaxată, dar asta nu înseamnă că îi lăsăm să facă ce vor. Ştiu prea bine care sunt regulile, ştiu unde se trage linia…
Joacă golf cu tine ?
Fiul meu joacă. E chiar foarte bun.
E un hobby extrem de ciudat pentru un rock star.
Bob Dylan joacă golf. Lou Reed. Iggy Pop…
Uau!
Roger Waters.
Eşti într-o companie selectă…
Şi majoritatea trupelor de metal pe care le ştiu… Pantera, Judas Priest…
Credeam că e specialitatea lui Jack Nicholson…
Nu. Rock ‘n Roll-ul a deturnat jocul şi l-a transformat în ceva cool, nu doar pentru bătrânei, acum vezi pe teren tot soiul de tipi tatuaţi. Dar în America golful nu e un sport de fiţe, de high society, toată lumea joacă. Chiar şi cei care strâng gunoiul joacă golf, atât e de comun.
Vreau să vorbim de filme, ştiu că eşti un mare fan de filme horror.
Sunt!
Deci, care sunt filmele tale preferate?
Dacă trebuie să aleg, o să zic: Suspiria, Dario Argento; Halloween-ul original, chiar dacă acum Rob Zombie a făcut o nouă versiune. De fapt, în el apare şi fiica mea Calico (ea este cea care apare în show-ul meu). Nu pot să nu menţionez Re-Animator. Dar cel mai înfricoşător film din toate timpurile va fi întotdeauna Exorcistul, pentru că nu se adresează intelectului, ci sufletului. Pentru că dacă o fetiţă poate fi posedată, atunci oricine poate fi. Dacă eşti cu adevărat credincios, atunci Duhul Sfânt e cu tine şi un demon nu se poate afla în acelaşi loc cu el, ci va fugi de el. Deci, dacă ai credinţă, demonii nu te pot poseda şi eu cred în asta. Dar, în acelaşi timp (nn. Exorcistul), e un film înfricoşător pentru că nu e amuzant deloc. Majoritatea filmelor de gen sunt amuzante. Freddy Krueger e distractiv, Michael Meyers şi Jason la fel. Te distrează, te amuză. Dar Exorcistul te loveşte cu putere şi nu-ţi revii.
E măiestria lui Billy Friedkin.
Şi e un film extrem de bine făcut. Şi muzica e la fel de înfricoşătoare ca imaginile (râde). Omen, originalul, e un film bun. Şi The Haunting. Nu remake-ul, originalul.
Cel din 1963…
Da, fascinant e că, de fapt, nu vezi nimic, nu-ţi arată nimic, tot şpilul e că nu e niciun monstru....
The Shining?
The Shining e excelent. Şi Pet Sematery, Thinner. Dar preferatul meu din (nn. adaptările după) Stephen King e Salem’s Lot. Mă refer la cel original, cu David Soul (nn: Tobe Hooper, 1979 pentru TV). Barlow (nn: Reggie Nadler) e cel mai tare vampir pe care l-am văzut pe ecran. Când apare prima dată, bang, îţi ţii răsuflarea. Nu mă aşteptam să arate aşa. E Răul personificat. Cred că e unul dintre cele mai bune filme de gen, când copiii râcâie cu unghiile la fereastră şi se aude, “Teacher !”, şi tipul din balansoar se uită în sus şi ochii lui sunt total verzi, e terifiant. Mi-a plăcut foarte mult!
Ai lucrat cu John Carpenter la Prince of Darkness (nn: Prinţul întunericului, 1987). Un film care îţi dă frisoane.
Da, Prince of Darkness e un film bun şi John Carpenter e minunat. Face filme interesante. Şi Dario Argento face filme interesante. Mi-a plăcut Demons. Cel în care sunt toţi la cinema şi rămân încuiaţi înăuntru…
E doar produs de el şi regizat de …
Bava?
Lamberto, fiul lui Mario Bava. Da (nn. înapoi la Prinţul întunericului), ai fost grozav în film, unde eşti şeful zombilor, plus că ai cântecul de pe generic.
Chestia amuzantă e că am venit să-l vedem la filmare pe John, care mi-e prieten bun. Mi-a zis, “o să filmez mâine” şi am zis grozav, hai şi noi. Mergem acolo, eram cu nevastă-mea şi ne uităm la toată treaba şi John mă vede şi începe, “Hei, ce zici, hai să-ţi punem nişte machiaj să arăţi livid şi să intri în cadru să fii printre zombi? Şi la cinema o să te observe cineva şi o să zică, hei, ăsta nu e…” Apoi mi-a zis, “hei, nu vrei să stai în faţa zombilor ?” Şi apoi, curând, înfigeam o bicicletă în pieptul cuiva … şi aşa am ajuns să fiu căpetenia zombilor, ceea ce a fost excelent, mi-a plăcut la maxim. Să apuc să lucrez cu el şi cu ceilalţi din echipă a fost foarte tare, au fost geniali. Tom Savini, e un tip tare priceput.
Ar fi tare să lucrezi şi cu Dario Argento.
Dario Argento e un tip ca lumea. Mi-ar plăcea să lucrez cu el.
Ultima întrebare, despre Vincent Price. Eşti prima persoană care l-a pus să înregistreze voce pentru un disc de rock (nn. pe Welcome to my Nightmare, în 1974)…
Da, şi n-a ezitat niciun moment. A fost nostim, l-am sunat şi i-am zis: “Welcome to my Nightmare. Vei fi îngrijitorul unui muzeu de păianjeni.” Mi-a răspuns: “Minunat, de-abia aştept!”. Şi a venit, a citit script-ul şi m-a întrebat: “Pot să fac nişte schimbări ?”. I-am zis, “Fă ce vrei”. A rescris câte ceva şi apoi am tras totul dintr-o bucată.
Minunat!
El a fost minunat ! Şi apoi l-am convins să vină pe scenă cu noi, eram undeva la Lake Tahoe şi a fost prima oară când a urcat pe o scenă rock.
Şi nu puneţi asta pe vreun DVD ?
Nu. A făcut-o singură dată. Nu cred că a filmat-o cineva. La naiba ! (râde, amuzat)
Ar fi fost grozav să poată fi văzută !
Da! Era extraordinar! Stătea la balcon şi recita toată tirada. Ceva deosebit.
Îl cunoşteai dinainte ?
Da. Dar eu l-am apreciat dintotdeauna pentru modul în care mixa comedia cu horror-ul. A fost un model admirabil pentru mine….
Păcat că nu mai avem timp, aş fi vrut să mai povestim…
Normal. Să vorbeşti, dacă poţi, cu Rob Zombie, el chiar ştie multe despre filmele horror..
Îmi plac filmele lui. M-a distrat trailerul fals care l-a făcut pentru Grindhouse (nn: Werewolf Women of the SS)
Da, a fost amuzant. I-am zis să-l facă film. Eu m-aş duce să-l văd.
Îi cer un autograf, ne facem poza împreună şi îi zic din nou, “E incredibil, am mers tocmai până în Germania să te văd în concert şi acum eşti aici”. “If you stick around I’ll be everywhere” replică el, candid. I-am zis că întâlnirea a fost o reală plăcere. Îşi ia rămas bun, “See you at the show tonight !!! Când ies, apăs pe buton şi fac o poză din greşeală clanţei. Alice râde, “you shot the door”/ “Yes, I know”. După ce soarele a apus, pe scenă au loc The life and Crimes of Alice Cooper în premieră în România. Turneul Psychodrama. Şi, surpriză, Marilyn Manson cântă lângă el I’m Eighteen. Mai târziu, pe scena din dreapta, unde Manson cântă Sweet Dreams, The Coop i se alătură. Eveniment istoric, premiere mondiale. Manson și Alice s-au întâlnit pentru prima oară la noi, în București. Am citit ulterior o variantă a întâlnirii, care zicea că erau în Transylvania, țara vampirilor. Brrr. Talk about Shock value! Sau, să zicem, “Welcome to my nightmare, I think you're gonna like it, I think you're gonna feel you belong”.
