Compact: „Cel mai greu lucru pe lumea asta e să îți îndeplinești visurile” – Interviu Exclusiv Rock FM

Am stat de vorbă cu Paul Ciuci și Lucian Iluț, membri ai legendarei trupe Compact, despre cei de 40 de ani de activitate ai formației și despre rolul educației în îndeplinirea visurilor noastre, după ce au fost la Rock Driver cu Cristi Hrubaru, joia trecută

Share

Trupa Compact le-a făcut pe toate. A cântat în toată lumea, a avut concerte sold-out, s-a bucurat de un succes inimaginabil. Ce așteptări aveți pentru viitor?

Paul Ciuci: Bună întrebare... (Chicotind) Cât timp avem la dispoziție? Păi, un singur lucru îmi trece prin minte și este, clar, foarte important, având în vedere că, nu de mult s-a întâmplat. Mă refer la cei doi ani de stand-by în care am fost deconectați de la realitatea vieții. Să fim sănătoși. Că dacă suntem, restul sunt amănunte, cum îmi place mie să zic, știi? Pe lângă asta aș adăuga, vorbind doar în numele meu, să fiu la fel de norocos cum am fost până acum. În acest moment, cânt cu niște oameni în trupă, pe care eu îi consider prietenii mei, mai presus de faptul că suntem colegi și e foarte important pentru ca o formație să meargă înainte. E ca și cum ai merge la lucru, iar, dacă mediul în care lucrezi e toxic, dai înapoi sau nu ești eficient. Uite, din 2017 sunt deja cinci ani plini, în care noi am fost mai mult timp împreună decât cu familiile de acasă. Dacă îți găsești partenerul, și în viață, și social, amicul cu care ai aceeași frecvență de comunicare, cred că e extraordinar. Mai ales dacă e vorba de muzică. Aici, dacă nu există comunicare, pa! Fără comunicare, stai în fața unui calculator, furi niște idei și ești un compozitor care are un hit la radio. La noi nu e cazul. E vorba de patru oameni pe scenă și încă patru în culise care fac motorul ăsta să meargă ca uns. 

Și ce vă mai inspiră după aproape 40 de ani de cântat?

Paul: Oh! Tot ce ni se întâmplă pe stradă. Nu cred că cineva care ascultă Compact nu se regăsește în vreunul dintre cântece. Mă rog, mai puțin din cântecele inspirate de Johann Wolfgang Goethe sau alte scrieri mai vechi, Ghilgameș sau eroii nordici. Dar celelalte, în care cântă despre prietenie, trădare, minciună...

Lucian Iluț: Iubire.

Paul: Categoric. Din asta suntem toți născuți, din dragoste. „Zâmbetul Din Ochii Tăi” a fost, de exemplu, scrisă cu masca pe figură, ca să zic așa. Orice ne inspiră. Absolut orice. Dacă și găsim formula ideală, să punem în versuri, care să nu fie penibile, care să nu spună nimic, doar cu o rimă la final, dacă reușim să spunem o poveste, ăsta e primul pod spre sufletul celui care vine și te ascultă. „Uite ce spune el de prietenie că, într-adevăr am trecut și eu prin aia”, abordăm genul ăsta de comunicare, simplă. Nici nu dorim să facem din asta o performanță la care să nu ajungă nimeni. Cântecele noastre se cântă la chefuri, se cântă de alte trupe, ceea ce e foarte frumos. Și toți cei care suntem în acest moment, de la management până la cei care suntem pe scenă, inclusiv cei de la tehnic, avem multă experiență în spate. Iată, sunt 40 de ani! Nu ne-am apucat ieri de treaba asta. Și toți suntem foarte pricepuți.

Mi-a plăcut foarte mult cum ai spus „40 de ani” cu un zâmbet mândru pe chip.

Paul: Păi, uite că, din 10 prieteni ai mei, opt sunt în pământ. 40 de ani înseamnă o viață de om, din care, ți-am spus, foarte mulți ani i-am petrecut pe scenă sau în camere de hotel sau în autobuz, cu capul în piept, dormind. Ne-am trezit la Zimnicea și când s-a ridicat ceața, șieram rupți că am ajuns noaptea, și am văzut că suntem chiar în cimitir, am zis „Pornește motorul! Dă-i drumul!”. Atunci ne-a prins noaptea, a zis șoferul că nu mai vede drumul. Am închis prăvălia și ne-am culcat. 


Cum era segmentul rock din România când ați început? 

Paul: Îți poate spune și Lucian. Și el a început tot pe rock. (Râzând) Nu-i chiar așa de tinerel. Are și el amintiri. Oho! Și încă multe!

Lucian: Azi, venind către București, povesteam cu Paul în mașină și exact ăsta era subiectul. Mai de mult, lumea avea parte de mai puțină informație. Lua, cu multă dragoste, tot ce i se oferea. Nu era vorba de atât de multe scule performante pentru a reproduce muzica. Mergeam cu două boxe Doina. 

Paul: Chiar artizanale.

Lucian: Nu știu dacă, până la urmă, această eră a digitalizării a fost de bun augur. Oricum lumea, pe atunci, reușea foarte bine să separe ce înseamnă talent de ce nu însemna talent. Dacă aveai ceva de spus, dacă erai talentat, dacă aveai mesaj în textele pe care le cântai, dacă melodiile aveau o noimă, atunci lumea te aprecia foarte repede. Dovada e că, în acea perioadă, erau foarte multe trupe și era o competiție între formații de a se cânta cât mai profesional. Sigur că, prin informațiile auzite la radio, la Europa Liberă sau când mai aduceau piloții albume, așa ajungeam să ascultăm și ce se mai cântă în afară, în general în America. Și în Marea Britanie, dar, în general, rockul cu adevărat rock era din America. Asta era informația la care cu greu se ajungea atunci și era un fel de punct de orientare pentru trupele de la acea vreme. Muzica de atunci era muzică cinstită, ca să o descriu așa, în care playback-ul nu avea vreun rol.

Paul: Nu avea niciun rol. Playback nu exista pe atunci.

Lucian: Tehnica pe care tu o reușeai, ca artist, să o exprimi în momentul actului artistic era cea mai sinceră. Nu existau multitrack-uri, nu existau alte metode prin care să îmbunătățești, ca să nu fiu rău, sau să fentezi actul artistic. Totul se întâmpla cu o mare, mare sinceritate. Ce exprimai, aia se auzea. Nu erau chestii ascunse, nici nu aveai posibilitatea să faci playback. Ce se întâmplă în ziua de astăzi ne dovedește că lucrurile nu mai stau așa. Ajung mari artiști care nu prea au legătură cu ce înseamnă muzica. Nu mă refer la partea de pregătire, ci strict la partea de talent. Istoria contemporană a dovedit faptul că au reușit să ajungă vârfuri niște oameni care nu aveau calitățile necesare. Dar, nu asta e ideea. Ai întrebat despre cum era muzica pe atunci. Răspunsul meu e că muzica de pe vremuri era foarte sinceră. Lumea o percepea cu foarte multă dragoste. Repet, nu trebuia să ai foarte multă tehnică, lumea se bucura și de o cântare la chitara rece, la un foc de tabără. Eh, lucrurile astea se întâmplă azi din ce în ce mai rar. 

Paul Ciuci: „Muzica e comunicare”

Într-adevăr.

Paul: Starea culturală a unei societăți, fie ea muzicală, de artă sau sportivă, de orice natură, ține de educație. Începând de la aia de șapte ani de acasă. Dacă un copil e sărac și învață la o lampă cu petrol, să știi că are șanse mult mai mari să devină cult, să fie folositor societății, decât unul crescut într-un palat, care are totul de-a gata și care o ia pe altă cale, fără să îl deranjăm pe domnul Goe. E un adevăr foarte mare. Noi n-aveam scule, le făceam de mână, vorbesc de anii 1970-1971, când am început noi să cântăm. Erau mulți electroniști care făceau instrumente. Că vedeam noi în reviste „Mamă, ce boxă are! Marshall! Când o să cânt și eu pe chestia aia, Marshall?”. Am învățat la niște magnetofoane neperformante, iar în ziua de astăzi, lumea a devenit mai leneșă și mai puțin interesată de performanță și de propria educație. Să stai să studiezi. Să înveți să cânți. Să stăpânești atât de bine instrumentul încât să mergi cu zâmbetul pe buze, știind că orice s-ar întâmpla, tu ești stăpân pe situație. E simplu, educația ta, e singura ta comoară. Alta nu este. Poate unul e foarte citit, unul e foarte bun la istorie, altul e sportiv bun, unul e bun instrumentist. Excelați într-un domeniu! În ce vreți voi! Acum, există o tendință să fim leneși, să lăsăm tehnica să își spună cuvântul. Stăm patru oameni la masă și butonăm un mesaj, în loc să comunicăm. Muzica e comunicare. Când ne întâlnim patru oameni, ne simpatizăm și creăm între noi o atmosferă așa de faină, știi cât de repede vin ideile muzicale? Cât de bine ne simțim împreună! Și pe scenă se vede. Avem o zâmbet cât o pâine caldă. Pentru că ne place ce facem! Nu poți păcăli publicul. Noi, în pandemie am fost împotriva oricărui concert online. Ce să fac în online, dacă nu simt că publicului îi place, că mă aplaudă? De ce să mă uit într-un obiectiv rece la cum cânt eu? Cânt destul la repetiții. Dar să ai comunicarea cu publicul, între colegi... Asta e comunicare. The Beatles au spus-o, nu eu, fără comunicare nu există muzică. 

Lucian: Vorbim de educație, eu sunt dascăl de 28 de ani și predau muzică. 

Asta voiam să vă întreb. Cu atâția ani de experiență în spate, ce sfaturi aveți pentru tânăra generație de muzicieni, la început de drum?

Lucian: Tinerii din ziua de azi văd modele în cei pe care îi consideră artiști, în cei la care se raportează ei. Aici e o mare problemă pentru țara noastră. Suntem în 2022, la 30 și ceva de ani de la Revoluție. În momentul de față, în România, nu există o academie de studii superioare care să fie performantă pe rock, și nici pe muzică pop, nici pe alte genuri, în afară de muzica clasică. Și asta e foarte trist. Eu am terminat chitară clasică, nu se pune problema de a avea ceva cu muzica clasică. Problema e că ar fi fost loc sub soare și pentru alte genuri. 

Am o prietenă care îmi povestea despre cum s-a apucat de canto jazz pentru că, deși voia să cânte pop, Conservatorul nu are o secție dedicată.

Paul: (Râzând) Să ne-o prezinți și nouă.

Lucian: Canto jazz e un modul. În momentul de față canto nu e o disciplină clară. E un modul opțional, care se face în facultate. Adică e un opțional. Ai acolo o listă cu module și îți alegi: instrument, informatică muzicală, comunicare, jazz... 

Paul: Vezi, ușile astea care se închid în fața unui om care își dorește să facă ceva? Avem și noi o prietenă, nu dau nume, care a vrut să cânte muzică ușoară, dar din lipsa unui fizic atractiv, ca să nu dezvolt prea mult, cântă manele. Zice că asta i-a adus bani, deși nu a vrut să cânte asta niciodată. 

Acum, întrebarea mea e ceva mai personală. Un artist nu ar trebui să cânte pentru că are un mesaj de transmis? Sunt banii un scop pentru un artist?

Paul: Și până la urmă, banii, desigur, ne-au ajutat să avem un mod de viață. Nu am plecat cu asta în minte. Nu eram plătiți... Oho! Când am început să cântăm, nu eram plătiți neam. „Mă, vreți să cântați? Ia urcați-vă pe acoperiș la ștrand la Câmpia Turzii!”. Ne dădeau doar bilet la ștrand și mai rămâneam peste zi, bucuros că nu plătesc biletul, dar am cântat. În armată cântam piesa lui Mircea Vintilă (fredonând) „Unde ești tu, mielule?”. Asta era piesa mea de rezistență. Când se îmbăta plutonierul zicea „Unde-i ăla cu mielul? Ia chemați-l!”. Deci ne simțeam bine! Nu făceam din asta un scop, să devin foarte bogat. Nici vorbă! Că s-a întâmplat ca din asta să reușim să și trăim... Zi-mi tu un om mai fericit decât cel care face ce-i place și trăiește din ce îi place. Ăsta-i un lucru foarte rar.

E un privilegiu.

Paul: Așa este. Din punctul ăsta de vedere, ne considerăm foarte norocoși. 

Câteva cuvinte pentru fanii Compact?

Paul: Oho! (cântând) Câteva cuvinte, bagă tu, Lucas, dragă!

Lucian: Ne bucurăm în continuare că la concertele noastre vin tot mai mulți tineri, care cunosc piesele. Așa cum zicea și Hrubaru, aceste piese s-au transmis din generație în generație. Trebuie să fie o bucurie. Și pentru mine este, deși nu eu am compus piesele, ci Paul. Dar, am bucuria de a cânta aceste piese pe scenă. Atunci, e normal să am reacția asta, să fiu bucuros văzând tinerii cântând. Știu că aceste piese nu se vor sfârși așa, cu una, cu două. Așa cum zic foarte mulți, Paul a reușit, în muzica românească, să devină o legendă și piesele pe care le lasă în urmă vor persista, cu siguranță, și vor avea viață și pentru generațiile care vor veni. 

Paul: Și eu îndrăznesc să le spun celor mai tineri, care se întreabă dacă mai are rost să se apuce de ceva, că e destul de greu. Nimeni nu s-a gândit la început să facă ceva ușor și nici nu au știut că e greu. Eu cred că „inconștiența” asta, suspansul ăsta, sunt productive. E bine să nu știi dacă ceva va fi greu sau ușor. Așa cum e la fel de bine să nu știi câți ani trăiești. Pentru că atunci, nu te mai împinge ceva din spate, nu mai ai o pornire intimă să îți dezvolți personalitatea. Eu le spun doar atât, dacă îndrăznești să visezi, urmărește-ți visul și fă tot ce trebuie ca să fi pregătit să îl împlinești. O dată, undeva, în viața ta, va veni momentul în care va suna clopoțelul și va fi momentul să dovedești ce știi. Au existat balerini în care nimeni nu a crezut, oameni care și-au pierdut abilitățile motrice și au reușit cu proteze, oameni care n-au avut toate degetele de la mână și cântă la pian de înțepenești, sau la chitară cu două degete... Eu de asta spun: cel mai greu lucru pe lumea asta e să îți îndeplinești visurile. 

Astea au fost întrebările mele.

Paul: Draga mea, a fost o deosebită plăcere să vorbim cu tine. 

Asemenea, vă mulțumesc! 


Share