L-am întrebat pe Coiotu’ cum se simte după 27 de ani de Trooper, trupă ajunsă la zecelea album, ce s-a schimbat în toți acești ani și ce a rămas la fel.
Coiotu’ (Alin Dincă): Mă simt extraordinar și sunt foarte mândru. Pentru noi, cele mai importante momente sunt lansările de album. Asta rămâne în urma unui artist: muzica lui. Numărul impresionant de concerte sau că am cântat alături de trupe mari sunt lucruri care se uită.
În timp, mi s-a dovedit că muzica noastră e importantă. Am primit mesaje de la oameni care s-au căsătorit pe muzica noastră, oameni care s-au cunoscut la concertele noastre, oameni care au renunțat la droguri sau la gândurile sinucigașe pe muzica noastră. Mesajele astea sunt realmente impresionante. Iar acum venim cu al zecelea album, care sper să își găsească loc în inimile oamenilor.
Trebuia să conțină zece piese, dar noi am pus doar nouă. Mi-am dat seama că oricine s-ar fi așteptat să conțină zece și am vrut să provocăm un dezechilibru.
Cât despre cum s-au modificat lucrurile, ele nu prea s-au modificat. Noi suntem cam aceeași în trupă. Discurile sunt toate diferite. Mereu am spus că nu vreau să scot două albume la fel. Singurul lucru de legătură între ele e genul rock. În rest, fiecare e încărcat cu fix ce simțeam noi în acea perioadă.
#ProvocareaVersurilor Alin Dincă: „Îmi era teamă să mai urc pe scenă”
Eusebiu Tudoroiu: Ce vezi când privești în oglindă? („Către alte vieți”)
Alin Dincă (Coiotu’): Am scris mereu despre realitatea trăită. Când a apărut acea piesă nu prea vedeam lucruri bune. Mă uitam în oglindă și vedeam realmente un cadavru. Era o perioadă foarte complicată. Întreg albumul e încărcat. Și am avut nevoie de o bună perioadă de refacere. Eram într-un punct în care îmi era teamă să mai urc pe scenă. Aproape la fiecare concert cântam prima piesă cu spatele la public. Îmi lua timp să mă acomodez cu mulțimile. Mi se părea că toată lumea avea o problemă cu mine, că tot ce fac este greșit. Însă am depășit momentul cu brio. Nu știu nici acum ce se întâmpla, dar a fost urât și nu vedeam lucruri frumoase în oglindă.
Te mai înfioară și astăzi liceul? („Liceul cimitir”)
Da. (râde) Deși sunt profesor acum, când intru în liceele clasice, vechi și simt acel miros specific, îmi transpiră palmele și mă apucă o emoție teribilă. TVR a făcut, la un moment dat, o emisiune despre mine. Și am mers cu ei la fosta școală. Când am intrat acolo mi s-au tăiat genunchii.
Am fost un elev de 8. Fratele meu, chitaristul din Trooper, a fost olimpic peste tot. Și a fost o concurență între noi. Deși nu îmi doream asta, în subconștient exista presiunea. Iar în copilărie credeam că școala mi-a stricat relația cu părinții. Era singurul motiv de certă între noi. Stăteam, studiam și nu puteam să ies nici în weekend pe afară. Acum văd elevi care intră la 8 și pleacă la 11.30. Noi aveam zilnic cel puțin 5 ore și am prins și perioada când se învăța sâmbăta. Practic când nu erai la scoală, făceai teme. Acum când mă întâlnesc cu tineri le explic că trebuie să învețe cât pot de mult și de bine. După atâția ani realizez cât m-a ajutat școala. Lucrez în cel mai mare trust de radio, sunt profesor, cânt cu o trupă, pot să îmi scriu singur versurile, să vorbesc cu oameni din toate domeniile. Avem nevoie de oameni cât mai educați în țara asta ca să putem merge înainte.
Poți rătăcii fără să știi? („Destin”)
Da, cred că asta face mare parte din populația României. Mulți rătăcesc fără să știe. Li se pare că viața este suficient de lungă încât avem timp de pierdut. La 41 de ani pot recunoaște că anii trec într-o clipă. Însă nu cred că poți face pe cineva să înțeleagă asta. Trebuie simțită pe propria piele. Nu poți pierde timp acum gândindu-te că ești tânăr. Cred că o astfel de gândire a adus România unde e azi. Mulți au amânat, au pierdut timpul și azi sunt în fața primăriilor și cer ajutor social.
Ești al nimănui? („Tari ca munții”)
Din fericire nu, nu mai sunt al nimănui. Există câțiva oameni cărora cred sincer că le pasă de mine. Dar am avut momente când m-am simțit așa. Cred că toți le avem. Am avut însă noroc de prieteni care să fie alături de mine în cele mai grave și în cele mai fericite momente ale vieții. Pentru că degeaba merge totul bine pentru tine dacă nu ai pe nimeni cu care să împarți asta. Mie îmi place să am cu cine să împart bucuria.
Nu fugi niciodată când e greu? („De la începuturi”)
Absolut niciodată! Așa pornește și povestea Trooper. Au fost mulți care au stat în calea visului meu de a avea o trupă. M-am certat cu părinți, rude, prieteni, cu toate lumea. Realizatorii de radio îți pot spune că atunci când am înregistrat primele piese era un cretin din Târgoviște care îi suna zilnic. Nu renunțam niciodata. Avem o mare problemă. În ’96 -’97 eram încă bâlbâit. Eu sunt bâlbâit. Dar am realizat că dacă schimb ușor accentul atunci când vorbesc, nu mă mai bâlbâi. Și am depășit problema asta fără medici, fără nimic. Nu m-a dat nimic în spate, niciodată. Dar pe realizatorii radio... i-am turbat cu bâlbâitul meu.
Câte uși s-au închis și câte glasuri ți-au zis: „Reveniți în altă zi”? („Hatebook”)
Multe de tot. Există veșnica problemă în Romania: „Ești satanist”, „Ești pletos, bărbos”. Oamenii nu încearcă să te cunoască. Ei te văd și te etichetează din start. De foarte multe ori am văzut fețe căzând când am apărut undeva. Iar ușile care s-au închis și au spus „Reveniți în altă zi” s-au redeschis într-o zi și chiar ne căutau ei pe noi. Numai că eu sunt foarte orgolios. Este probabil un defect, dar la care eu țin. Când îmi dai un șut în fund pentru că nu am fost suficient de bun pentru tine și după realizezi că am totuși o valoare, nu mai revin. Sub nicio formă. Dacă te uiți chiar și la muzicienii mari, așa s-a întâmplat și pentru Elvis, Iron Maiden, Beatles. Într-o zi cineva spunea “Ăștia nu cântă nimic” și peste un an erau acel fenomen care marca istoria muzicii.
Cine știe cât ți-e de greu? („Trec anii”)
Oamenii despre care vorbeam mai devreme. Cei cărora le pasă cu adevărat de mine știu și cât de greu îmi e. Muzica e un job 24/24. Nu există vacanțe și ratezi multe momente importante din viața ta și a celor din jur. Eu nu pot să îmi închid laptopul la ora trei și să mă deconectez. Mereu e ceva de planificat, de organizat, detalii de pus la punct. Uneori e extraordinar de stresant. Ajung câteodată să vreau să îmi închid telefonul trei zile. Și îl închid iar peste zece minute îl redeschid pentru că realizez că în timpul ăla s-ar putea să fie nevoie de mine și nu-mi permit să fiu absent.
Fugi în trecut? („Ultima noapte a condamnatului la moarte”)
Da. Îmi place să glumesc spunând că sunt o fire nostalgico-melancolică. Mă întorc des în trecut unde au rămas niște oameni foarte dragi și multe întâmplări importante. Inclusiv când mă întorc în Târgoviște, ceea ce se întâmplă doar când avem concerte, îmi place să revizitez blocul unde am crescut, fosta școală și grădinița. Îmi place să îmi respir trecutul. Nu aș vrea să uit nimic. Nu sunt de acord cu oamenii care susțin că nu te ajută să păstrezi trecutul cu tine. Eu pot să merg foarte bine înainte purtând acest bagaj cu mine.
Se ascunde frica în noi? („Pe aici nu se trece”)
Da, mai mult ca niciodată. Cred că purtăm multe măști. Din frica de neacceptare, de judecată. Și ne ascundem în spatele lor ca să părem mereu frumoși, deștepți, talentați. Dar în realitate cred că suntem mai speriați ca niciodată, mai înstrăinați ca niciodată. Sunt convins că foarte mulți oameni sunt realmente foarte singuri. Viața e grea deși avem acces la foarte multe lucruri. Ne este teamă de ziua de mâine. Vorbeam cu niște puștani care îmi spuneau că ei duc o presiune enormă pe umeri. Pentru că nu știu ce meserii vor mai exista când vor termina ei studiile.
Domnește seceta pe pământ? („Maturizare”)
Da, pentru că asta e o metaforă a faptului că nimic nu mai contează pentru noi și nimic nu mai e real. Totul este în van, făcut pentru alții și o reprezentare falsă. Ca și cum faci o poză în fața unui poster și tu spui că ești în Dubai. Continuarea e: “seceta domnește pe pământ iar șopârlele se cred iguane”. Fix ce se întâmplă acum în lume. Îmi place să fim fericiți în interviuri, de regulă. Dar nu putem ignora mereu realitatea. Dacă ajungem să ne mințim și să ne prefacem că atrocități de tot felul nu se întâmplă în lume, înseamnă că avem o mare problemă. Trăim într-o lume mizerabilă. Când sesizăm o problemă ne grăbim să dăm vina pe alții. E ca în 2000, când nimeni nu cumpăra discul Andre, dar Andre vânduse două milioane de discuri în România.
Este uitarea tot ce-au câștigat cei care au picat? („Judecata”)
Îmi place mereu să cred că uitarea este cel mai rău lucru care li se poate întâmplă tiranilor. Pentru că ei fac totul pentru a rămâne în cărțile de istorie și în memoria omenirii. Gândește-te că în ziua de azi se vând inclusiv tricouri cu tot felul de dictatori. Nu zic să uităm istoria. Pentru că altfel am repeta-o. Însă mi se pare bizar să ne dorim să promovăm dictatorii. Lumea face asta de ani de zile. Cred că uitarea este cea mai mare pedeapsă. Nici moartea nu este mai dură decât uitarea.
Pare că s-a oprit timpul? („În stele”)
Pare că s-a oprit și că uneori se dă în spate. Cel puțin de unde privesc eu, din România, mi se pare că stăm pe loc de ani de zile. Tot aștept să se întâmple lucruri. Nici nu știu ce mai aștept. Am tot mai mult impresia că reforma pe care o așteptăm nu se poate face în clipa asta. Mi se pare că trebuie să ajungem cenușă ca să putem să ne ridicăm de la zero. Clasa politică e de nedărâmat și de nepătruns. Dacă mergi acolo cu o convingere sănătoasă sunt convins că în două zile dispari . Învățământul și sănătatea sunt pe butuci. Au adus țara la pământ, exact unde și-au dorit. Și nu văd varianta de ieșire. Am avut încredere în doi, trei politicieni, în ultimii ani, și am pierdut-o. Mi se pare că se încearcă să ajungem în punctul de „fiecare pentru el”. Pentru că forța noastră stătea în puterea mulțimii.
Ne au în mână şi tot ei de noi se tem? („Corupția ucide”)
Ne au în mână. Dar când am scris piesa asta încă se mai temeau. Unii încă își mai dădeau demisia când lumea ieșea în stradă. Acum cred că au ajuns în funcții oameni și mai răi decât precedenții. Nici măcar nu se mai gândesc la puterea populației. Și nu se mai tem. Altfel nu ar veni să facă toate mizeriile pe față. Dacă te uiți din ’90 până azi, o să vezi că la început se fura cu perdea. Acum totul e la vedere. Vorbeam cu un celebru artist care venise în România. Îi făceam un tur și îi povesteam cum unii primari au fost arestați pentru că au furat anumite sume de bani. El auzea sumele și îl vedeam cum se albește. Un om care a câștigat sute de milioane din muzică. Și la final mi-a spus: „Tu îți dai seama despre ce sume vorbești? Voi nu mai aveți valoarea banului. Gândește-te că Paul McCartney, abia după 50 de ani de muzică, cu Beatles cu tot, este primul muzician care a depășit un miliard de dolari făcuți din muzică. Iar la voi, un primar, în 4 ani de mandat, a furat 800 de milioane de euro?” Atunci omul ăsta mi-a deschis ochii. Noi chiar am pierdut valoarea banului.
Am mai pierdut un vis din noi? („Încă o luptă”)
Cred că pierdem periodic. Eu am pierdut multe, recunosc. Din păcate nu poți face tot ce îți dorești, în viață. Timpul pe care-l avem aici e foarte scurt. Și când faci planuri și pui totul pe hârtie... nu ai cum. Eu m-am străduit, sunt căpos, sunt țâfnos, am liste întregi de idei, însă pur și simplu nu am timp. Așa că pierdem trenuri și lăsăm în urmă tot felul de vise. Asta e mersul. Suntem oameni și avem o anumită capacitate de muncă. Trebuie să ne obișnuim cu frustrările astea, că nu pot să le zic eșecuri. Nu trebuie să mori doar ca să le faci pe toate. În final nimeni nu îți construiește o statuie. Am înțeles că cel mai important e să pui sănătatea pe primul loc. Pentru că dacă nu o ai pe aia, nu mai poți face nimic din acele planuri.
Avem în față doar un singur drum? („Două roți”)
Așa mi-ar plăcea să cred. Asta înseamnă să fim hotărâți, să știm exact ce vrem să facem și să ne vânăm visul. Urăsc ideea de a nu face un lucru pe care l-am dorit mult și apoi să trăiesc cu gândul „Ce-ar fi fost dacă?”. Așa că fac tot ce îmi trece prin cap. Uneori greșesc și mi-o asum. Însă de regulă trebuie să riști în viață și în majoritatea cazurilor trebuie să mergi pe instinct.
Ai un mesaj la finalul acestui interviu?
Vă așteptăm la concertele din Quantic! O să avem alături o mulțime de trupe și muzicieni talentați. Pregătim două setlist-uri beton și aproape complet diferite. Trebuie să fiți acolo! Noi vă așteptăm ca de fiecare dată cu inima deschisă. Stay Trooper!
