Am aflat, direct de la sursă, că băieții de la Luna amară lucrează la noi piese și plănuiesc să le scoată la lumină și la urechile fanilor chiar vara asta. Între timp, se bucură de relaxarea de după pandemie, iar în următoarele luni veți avea multe ocazii să-i ascultați live, pentru că, vara asta, vor apărea în line-up-ul mai multor festivaluri.

 O veste bună vine și pentru colecționarii de discuri de vinyl, ca mine, care își doreau să asculte acasă mai multă muzică de la Luna amară. Trupa pregătește lansarea cunoscutului album „Pietre în alb”, ediția pe vinyl. El va fi, cel mai probabil, disponibil în magazinele de specialitate la toamnă.

„Singurul om căruia mi-a fost greu să-i iert lucruri sunt eu însumi”

Eusebiu Tudoroiu: Cât de mult îți dorești doar o clipă cu tine? („Gri dorian”)

 Mihnea Blidariu: Din ce în ce mai des, sincer. (râde) Cântăm de 22 de ani și am fost mereu tipul de muzicieni foarte sinceri cu publicul nostru și foarte puțin dispuși să îmbrățișeze ideea jocului de imagine, care, de regulă, se impune în industria muzicală. Nici eu, nici colegii de formație n-am fost genul care să facă pe plac publicului. Însă de-a lungul anilor m-a ajuns oarecum o oboseală psihică pentru că, exceptând activitatea cu formația, traiul în România m-a adus în punctul în care îmi doresc cât mai multe clipe cu mine. Care nu însemnă singurătate, ci clipe cu oamenii esențiali din viața mea. Cum e fiica mea, care e cel mai important lucru din lume pentru mine.

Ești pierdut în mulțimea plină de ură? („Loc lipsă”)

 Deseori mă simt pierdut în mulțimea plină de ură. Pentru că în jurul nostru e mult prea multă ură, frică, compromis și incultură. Iar în ce ține de ură, vedem acum unde ne duce, cu ocazia războiului care se întâmplă foarte aproape de noi. În general răspund, fie direct, fie artistic, acestei stări de ură gratuită dintre oameni și stigmatizării celor diferiți. Uneori am momente când mă simt depășit de ce se întâmplă în jurul meu, deci da, sunt pe alocuri pierdut în mulțime.

Poți sau minți că poți să ierți cumva? („Pietre în alb”)

 Pot! Chiar pot. Singurul om căruia mi-a fost greu să-i iert lucruri sunt eu însumi. Mereu mi-a fost mai greu să mă iert pe mine decât pe ceilalți.

Unde erai mai mult mort decât viu? („Viu”)

 În locurile în care am ales să exagerez și să îmi testez singur limitele de distracție, să zicem. Acolo au fost momentele când am fost mai mult mort decât viu. Și poate dățile în care am ales să mă închid în mine. De exemplu, în pandemie au existat momente în care am fost destul de deprimat din cauza lipsei concertelor. Și atunci pot să spune că am fost mai mult mort decât viu.

Stai închis în capul tău? („Albastru”)

 De multe ori, da.

Știm chiar așa bine să uităm? („Pietre în alb”)

 Din păcate, da. Cred că lumea alege des să treacă prea repede peste evenimente traumatice, fie ele individuale sau colective. Cred că modul în care trăim în acest capitalism, mereu pe fugă, axați pe distracții superficiale și mai puțin pe cultură ne face să trecem cu vederea și să uităm lucruri care pot fi esențiale pentru noi ca indivizi sau comunitate. Ritmul ăsta de viață ne împinge să uităm. Chiar și fără să ne dorim asta, devenim nevoiți să trecem prea rapid peste lucruri și tindem să uităm destul de des, prea ușor.

Grăbim amintirile către margini? („Duși de val”)

 Le grăbim în măsura în care avem experiențe noi de viață și facem loc noilor amintiri. E un proces natural prin care, uneori, împingem către margini chiar și amintirile bune. Dar așa e viața și mersul firesc al omului.

E tot ce-ți dorești roșu aprins? („Roșu aprins”)

 Nu e tot ce îmi doresc „roșu aprins”. Îmi doresc să existe foarte multă culoare în viața mea, știi? Și verde, și galben aprins și tot așa. Îmi doresc să existe culori vii. Să am o viață plină de culoare, de evenimente, de experiențe pozitive. Nu aș vrea să am o viață de gri dorian, de exemplu. Ca să răspund la fel de metaforic cum e și întrebarea. (râde)

Cine-i de vină pentru lipsa noastră de-adevăr, de curaj și pentru felul în care cedăm la şantaj? („Focuri”)

 Noi înșine, evident. Versurile alea vorbesc despre faptul că mult prea des și mult prea ușor societatea alege să dea vina pe cei marginalizați, pe minorități. Indiferent de minoritate: sexuală, etnică etc. Uităm că noi suntem singurii  vinovați pentru ceea ce ni se întâmplă. Nu cei diferiți și minoritari din jurul nostru. Din păcate, suntem o societate mult prea obișnuită să dea vina pe alții și nu ne asumăm responsabilități. Și de asta da, noi înșine suntem de vină. Ar fi bine să ne asumăm, să ne uităm în oglindă și să facem ceva în privința asta.

E minciuna tot ce mai avem? (Oameni noi)

 Dacă ne uitam la presă, la clasa politică și de multe ori chiar la noi înșine, pare că așa e. Eu sper totuși că nu e ăla adevărul complet. Ca un observator critic al societății, ăsta fiind un rol pe care mi-l asum de 20 ani, nu pot să nu fac remarci și critici asupra a ceea ce trăiesc și văd în jurul meu. Apoi, pot doar să sper că versurile mele nu vor mai fi valabile într-o zi. Nu sunt genul de artist care se bucură când versurile mele rămân valabile în timp. Pentru că majoritatea sunt o critică socială, constructivă sper eu, și îmi doresc ca acea critică să facă lumea în care trăim o lume mai bună. Deci, sper că minciuna nu e tot ce mai avem. Însă, din nou, privind în jur, pare că așa e.

 Interviu realizat de Eusebiu Tudoroiu

Foto: Cristina Oltean