Tudor Chirilă: Rocku’ mi-a-ndoit mijlocu’ | Interviu EXCLUSIV Rock FM

Am stat de vorbă cu Tudor Chirilă înainte de concertul Vama, de la Hard Rock Cafe. Am jucat #ProvocareaVersurilor cu el, iar după, am rămas și la concert. Cu ocazia asta, mi-am adus aminte de ce sunt fan Vama și de ce trupa asta reușește să aducă oamenii împreună de atâția ani.

Share

La concertele Vama de la Hard Rock nu mai există mese în fața scenei. Asta pentru că, acum ceva timp, Chirilă și-a exprimat frustrarea pentru faptul că se simțea ca o formație de nuntă atunci când el și colegii lui își dădeau sufletul pe scenă, în timp ce în fața lor oamenii beau și mâncau liniștiți la mese. Așa că, la un moment dat, a luat o masă pe scenă, s-a așezat la ea și a cântat de acolo, pentru a arăta exact cum se vede totul din perspectiva artiștilor.

 Și a fost cea mai bună decizie de a scoate mesele! La concertul de pe 4 mai, am văzut cum, după doi ani de distanță între noi și absență a concertelor, oamenii au nevoie să danseze, să cânte împreună, să sară, să urle, să se exteriorizeze. Am văzut în jurul meu copii și adolescenți, prieteni care veniseră să se distreze împreună, cupluri de toate vârstele, care se țineau în brațe sau de mână întregul concert. Pe toți îi aducea împreună muzica trupei Vama și îi energiza Tudor Chirilă, care rămâne același showman nebun, direct și onest.

 Concertul ăsta mi-a adus aminte că mulți avem în suflet piese ca „Vama Veche”, „Epilog”, „Nu am chef azi”, „Copilul care alergă către mare” și „Perfect fără tine”. Recunosc că la un moment dat am închis ochii și am simțit că plutesc, că sunt undeva pe plajă, în Vamă, că sunt liber de orice și că viața e absolut minunată, indiferent de cum ar fi ea. Cam ăsta e efectul unui concert Vama.

Iar acum vă invit să citiți ce a ieșit din #ProvocareaVersurilor!

 

 

#ProvocareaVersurilor cu Tudor Chirilă

 Eusebiu Tudoroiu: Când erai copil, nu te întrebai ce e fericirea? („Copilul care aleargă către mare”)

 Tudor Chirilă: Nu, normal! Copiii nu se întreabă. Ei trăiesc în prezent și probabil aia e fericire. Ei uită repede pentru că sunt mereu în prezent. Despre fericire începi să te întrebi când relația ta cu timpul se schimbă. Din fericire, copiii au cea mai bună relație cu timpul. După aia ea trebuie mereu revizitată ca să reușești să ajungi acolo. De fapt probabil asta ne dorim toți. Să putem fi copii cu o minte de adult. Adică să avem posibilitatea de a fi în prezent. Și pentru asta ajungi să citești cărți de dezvoltare personală. Copiii o fac pentru că așa sunt ei.

 

Ai învățat să zbori fără să știi să mergi? („Între cer și trecut”)

 Nu știu. E greu de răspuns la întrebarea asta. De fapt ce vrea să spună versul ăla e că dimensiunea planului fantasmatic vs. planul realității e mereu dezechilibrată. Chiar și la mine. E posibil ca eu să trăiesc mai mult într-o zonă ideală decât într-o zonă reală. Cumva zborul este ideal, mersul e real.

 

Și îmi permit să îți pun o întrebare din piesa mea preferată de la voi: strigă frica ta de moarte după viață și după un sens care să îți dea dreptul să mai trăiești? („Faust și Mefisto”)

 Waa, cred că ești singurul care a ascultat piesa asta! (râde) N-am cântat-o niciodată. Categoric toți căutăm un sens în viață. Și e frumoasă sintagma asta a lui Noica. „Sensul vieții e viața însăși de fapt”. Sau ce-i spunea Tony Bennett lui Amy Winehouse. „Dacă îmbătrânești destul, viața îți arată cum să o trăiești”. E un manual de utilizare pe care îl deprinzi cu cât trăiești mai mult. Și cred că frica de moarte e ceva ce ne guvernează pe toți indiferent dacă recunoaștem sau nu.

 

Ai avut momente în care deschideai ochii și te simțeai fără rost? („Victoria ta”)

 Am avut momente în care am încercat să îmi fac un rost. (râde)

 

E iubirea doar un pretext pentru romane? („Fata în boxeri și-n tricoul alb”)

 În… cum e versul întreg? Iubirea nu e doar un pretext pentru roman. Iubirea e un pretext pentru viață. Dar în unele cazuri trăim într-o zonă mult prefabricată și depistarea iubirii e complexă.

 

A fost o vreme când nu mai credeam că iubirea e altceva decât un pretext pentru un roman.

Așa! E momentul ăla când nu crezi că ți se mai poate întâmpla ție. Auzi multă lume care credea că nu va mai putea iubi. Probabil toți oamenii care renunță să mai creadă în iubire trec prin chestia asta.

 

Încearcă lumea asta moartă să ne fure dragoste? („Epilog”)

 O absoarbe ca o gaură neagră!

 

E iubirea antidotul de care ei se tem? („Epidemie de iubire”)

 Da! Categoric! Uită-te ce se întâmplă în Ucraina. Suntem parcă formați pe conflict. Istoria se tot repetă și nu reușim să învățăm din ea. Nu cred că e altă valoare mai puternică pentru evoluția omenirii decât iubirea. Uită-te la impactul pe care îl are în educație și în tot. Da, uite ăsta chiar e un vers!

Iar ei se tem de iubire pentru că nu știu să primească. Un om care nu a primit iubire nu știe să dea iubire și atunci se teme de ea. E psihanaliză Freud de clasa întâi.

 

Cum e să ai un vis comun cu alte mii și mii? („Departe”)

 Înseamnă să fii o societate dezvoltată și să știi să lucrezi în echipă. În echipe mari. Ceea ce nouă ca popor ne cam lipsește. Dar nu învățam de la furnici. Asta e...

 

Suntem prea egoiști să ne unim în vreun fel și chiar e principiul nostru “Fiecare pentru el”? („Declar țara pierdută”)

 Da! Din păcate. Am avut un moment când m-au impresionat protestele din 2017, mai ales că am avut sentimentul că atunci, o parte din România a luptat pentru un vis comun. Apropo și de întrebarea de dinainte. După care a venit pandemia și i-a dezbinat pe toți. Chiar și pe cei care luptaseră pentru acel vis comun. Și asta spune ceva despre faptul că am fi putut fi mai solidari unii cu alții chiar dacă eram pe baricade diferite.

 

Cum naiba facem să pornim motorul ăsta-nțepenit de atâta chin? („Să facem sex”)

 Nu știu. Fiecare cu benzina lui...

 

Un mesaj final?

 Rocku’ mi-a-ndoit mijlocu’! E o vorbă din popor. (râde)

 

 Interviu realizat de Eusebiu Tudoroiu

Credit foto: Manu Ivanciu

Share