Profit de ocazie ca să împărtășesc cu voi un interviu realizat în exclusivitate pentru RockFM.ro cu solistul trupei, Dan Byron, înaintea concertului de duminică, 6 martie, de la Berăria H, din București. M-am gândit să îl provoc pe Dan la încercarea de a răspunde propriilor sale versuri. El a acceptat și cred că ieșit ceva chiar interesant din acest challange.
Între noi fie vorba, vestea lansării unui single și a noului album nu cred că îi surprinde pe cei care au fost duminică seară la concertul din H. Asta pentru că norocoșii care au fost la concert au avut deja șansa de a asculta două piese, în premieră, de pe noul album.
Eusebiu Tudoroiu: Ce mai face Dan în această perioadă și ce se mai întâmplă cu trupa Byron?
Dan Byron: E o perioadă în care lucrurile se mai relaxează și încep să apară mai multe concerte. Noi am tot cântat în pandemie, dar am avut cam o cântare pe lună. Acum o să înceapă să fie mai multe și se anunță o vară foarte ocupată. Acum, nu știu ce se va mai întâmpla cu situația mondială.
Ești cu capul în nori? (Vers din piesa „Cu capul în nori” )
De multe ori, da. Dar cred că toți suntem, de fapt. Adică eu nu cred că e nimeni chiar prezent, chiar ancorat în realitate perfect. Cred că majoritatea dintre noi suntem cu capul în nori, de multe ori.
Pregătești un atentat într-un oraș de prin Banat? („Consumatori de vise”)
Băi, nu. Dar mi-ar plăcea să mai mergem și prin Banat să mai cântăm. Și cred că o s-o facem cât de curând.
Mai pare viața un desen animat, un suprarealist colaj? („Colaj Suprarealist”)
Pai, uită-te și tu ...hahaha ...nici nu trebuie să răspund. Adică, come on! Uită-te ce se întâmplă. E suprarealist, da. Și e un desen animat până la urmă. Mă rog, e... discutabil, hahaha!
Te plimbi pe străzi pustii? („Continuu”)
Nu prea am mai făcut-o, nu. Dar mergeam. Mergeam destul de des noaptea prin oraș, odinioară.
Ești deja tot ce nu vrei sa fii? („Anima”)
Da! Că așa m-am născut! (râde) știi cum e, le ai și pe alea bune și pe alea rele. N-ai cum să îți controlezi tot. Mă rog, sună prostesc, dar înțelegi tu...
Trăiești în perfect aranjament cu minciuna? („După soare”)
Câteodată da. Dar cine n-o face?! Cred că ne mințim în multe privințe. Dar știi care e faza?! Acum că stau să mă gândesc, tu mă întrebi asta, dar ăla nici nu e versul meu. Este un vers al lui Sergiu, care a mai scris și alte piese de-a lungul timpului. Acum e drept că e greu să pici pe lângă pentru că majoritatea sunt scrise de mine, dar mai sunt și piese scrise de alții.
Ai fost închis într-o colivie făr-orizonturi sau așteptări? („Apă și Cer”)
Încă suntem cumva. Deși avem mai multe așteptări, mai multe libertăți. Dar gândește-te că m-am născut în ’78 și perspectivele nu prea existau. Adică, ce se putea face în comunism în România? Mai nimic.
Nu lași pe nimeni să-ți facă morală? („Cântec de leagăn”)
Eu las. Dar acolo era vorba de orgoliul ăsta, care, nu e neapărat pur românesc, dar noi îl avem bine împământenit. Nu cumva să ne spună cineva că am greșit pe undeva. Sunt un om destul de tolerant, care acceptă că greșește. Ceea ce mi se pare esențial pentru psihologia umană. Și mi se pare că dacă nu greșești, chiar ai o problemă. Nu există „nu greșești”, știi? Dacă ție și se pare că nu greșești nicăieri, înseamnă că undeva ai o bubă.
Trece vreodată pasiunea în chin? („Noiembrie”)
Vezi, aici e iarăși vers de-al lui Sergiu. Probabil că trece, habar nu am. Acolo era...Asta e din „XX”, nu?
Nu, este din „Noiembrie”.
Din „Noiembrie”, da, pardon.
Ai intuit bine, următoarea e din „xx:: Este oare tot ce te bântuie azi un nou macaz pe linia vieții tale? („XX”)
Să știi că Sergiu e prin zonă, îl putem întreba dacă vrei (râde)
Te mai întrebi ce-ar fi dacă te-ai apuca să-ți construiești un paradis? („Fără obligații”)
Cred că fiecare dintre noi tinde spre asta. Eu încerc să îmi construiesc un loc călduț pentru viitorul „eu”. Acum nu știu în ce măsură îmi și reușește.
Sigur, în piesă era vorba despre cu totul altceva. Pentru că piesele din „Melancolic” sunt cumva mulate pe ce se întâmplă în serialul „Rămâi cu mine” și la început nu aveam nici măcar o filmare, nu știam cum arată, cum arată personajele, cine o sa le joace. Aveam doar un scenariu.
Inițial piesele au fost compuse în engleză, nu?
Două dintre ele, la început. Pentru că așa își doreau. După care și-au reconsiderat opțiunea. Dar faza e că noi scriseserăm câte o piesă pentru fiecare personaj. O piesă care să-l reprezinte pe fiecare din ei. Și asta era piesa pentru personajul jucat de Andi Vasluianu, care mai călca pe lângă. El avea o familie dar mai călca și pe lângă, ca aia era acțiunea. Și asta e piesa lui. Piesa în care cumva recunoaște fără să recunoască direct că face tot felul de tâmpenii.
Se spune că țigara, alcoolul și boala îți fură din ani. De singurătate de ce oare nu se spune nimic? („Melancolic”)
Pentru că nu cred că vrea nimeni de fapt să vorbească despre lucrurile cu adevărat serioase. Lucrurile cu adevărat serioase care sunt personale, la asta mă refer. Uite, acum toată lumea comentează despre ce se întâmplă în Ucraina, dar puțină lume spune „Băi, cum mă simt eu vis-a-vis de treaba asta?!”
E puțin ciudat să îți răspund la citate. E challenging. Adică până acum m-am simțit că am jumătate de creier lipsă. (râde)
Suntem toți o apă și-un pământ? („1000 de chipuri”)
Băi, nu. Nu suntem. Dar sunt anumite lucruri pe care le spui în versuri și pe care nu le crezi neapărat. Eu, în momentul în care am scris „1000 de chipuri”, nu știam să scriu foarte bine. Scriam chestii care sună mai degrabă bine, știi? Nu că n-aș știi ce m-a inspirat să scriu „1000 de chipuri”, că știu. Dar nu mă pricepeam să pun în pagină cam ce simțeam sau gândeam la ora aia. Pur și simplu am luat tot feelingul ăla și am pus niște cuvinte pe el care să sune cât de cât okay. Și „suntem toți o apă și-un pământ”, culmea, a devenit cârligul piesei. Dar asta pentru că oamenii ascultă și cu majoritatea versurilor probabil că nu se identifică. Înțeleg limba, dar nu înțeleg despre ce anume e vorba și de versul ăsta se pot lega. Se pot lega de ceva ce e foarte concret și pe care-l știe oricine.
Se îmbată lumea cu vise absurde? („Azi”)
Da, lumea se îmbată cu vise absurde. Uita-te doar la ce se întâmplă perioada asta... sau, hai să nu mai vorbim despre...
Lumea se îmbată ȘI cu vise absurde, hai să zicem așa. Ca să fim finuți. (Râde)
Era bine când eram copii și nu pricepeam cu ce diferă actorul de politician? („Râzi”)
Ăla e un alt fel de a spune „Ignorance is bliss” știi? Pentru că da, ignoranța e o binecuvântare, de multe ori. Dacă nu înțelegi niște lucruri, atunci nu te afectează.
Își va pune necuratul lațul după gât? („N-o să se întâmple azi”)
Necuratul nu există. Deci, și l-a pus deja, e mort deja, el n-a existat niciodată. Necuratul e un fel de-al nostru de a da vina pe altcineva. De a nu ne asuma greșelile pe care le facem. Cine le-a făcut?! Necuratul!
Somnul e un chin? („Marionetă”)
Somnul e un chin... ce naiba?!
Din marionetă.
„Marionetăăă”! Da, știi de ce la asta nu fac conexiunea? Pentru că „Marionetă” a fost scrisă muzical de fostul nostru coleg, Costin Oprea, care, între timp nici nu mai e printre noi. Eu am scris un text în engleză pe muzica lui. Apoi textul ăla a fost tradus de Sergiu. Noi am scos albumul „30 seconds of fame” / „30 de secunde de faimă” în același timp, respectând aproape aceleași versuri. Am încercat să fie cât de mult același mesaj, aceleași frazări de multe ori. E greu îți dai seama. E un proiect aproape imposibil, dar uite că a ieșit ceva. Și de aia nu îmi rezonează.
Ai visat azi-noapte că erai refugiat? („Consumatori de vise”)
N-am visat azi noapte că eram refugiat. Dar aseară am avut concert la Cluj și mi-am dat seama că multe dintre versurile astea sună foarte actual, deși n-au nicio legătură. Sunt scrise în alți ani și vorbesc despre altceva, de fapt. De exemplu, aseară mă gândeam în timp ce cântam „Annoying Detail”: „Băi, fuck! Vine refrenul care zice „It’s funny to fight the same war”. What?! Nu m-am gândit niciodată că o să poată să fie vorba despre Războiul Rece sau despre războiul cu Rusia. M-am gândit la cu totul altceva.
Dan Byron: „Fuck war!”
Ai să provoci un război sau te duci înapoi? („Consumatori de vise”)
Mai bine nu mă duc înapoi și nu provoc nici un război. Mai bine stau eu liniștit și îmi văd de treabă. Chiar vorbeam mai devreme cu colegii mei de trupă. Ne întrebam „Dacă ar începe războiul, te-ai duce să lupți?”. E o întrebare. Ai fi în stare să te duci să omori un om? Ai fi în stare să iei o armă și să tragi în cineva? Și ne-am dat seama că suntem o trupă de pacifiști. Adică e unul singur dintre noi care a făcut armata și care știe să tragă, dar care e cel mai pacifist om pe care-l știu. Personal, și cred că nici ei, nu înțeleg de ce ai face așa ceva. Pentru ce? Există ceva care să cântărească în partea cealaltă a balanței la fel de mult, sau mai mult, decât viața unui om, sau a unor oameni, sau decât independența unei țări? Nu cântărește nimic. Așa că fuck war!
Și pentru că suntem într-un context dificil te întreb: cum e pentru tine ca artist, ca muzician, să cânți la doar câteva sute de kilometri de un război?
Norocul nostru e că facem o artă care te duce cumva în altă parte. Îți deschide alte canale. Te rupe un pic de realitate pe perioada în care o practici. Ai putea sa te întrebi cum se simt cei care vin în public la un concert. Tu ai putea să îți dai primul răspunsul. De ce ai venit la un concert? Pentru că ai nevoie de o eliberare. Ai nevoie să te duci un pic în altă parte. Chiar dacă versurile sunt de multe ori cu tot felul de cuvinte care ar putea să rezoneze mai ciudat astăzi. Dar psihic ai nevoie de treaba asta. Gândește-te cum eram în lockdown. Dacă s-ar fi anunțat „Astăzi, timp de două ore, e voie să se organizeze concerte” și s-ar fi făcut un concert, te-ai fi dus. De ce? Tocmai pentru a fi cu toată lumea, pentru a respira alt aer, pentru a asculta ceva mișto, pentru a te bucura de viată până la urmă.
Și e ciudat, îți dai seama. Aseară la bis, spre exemplu, nu mai știu cine din trupă zice: „Hai să nu cântam „Perfect”, că e chiar ciudat”. Și am zis: „Nu, hai să cântăm „Perfect”!” Pentru că „Perfect” e scrisă de Adrian Pleșca și Răzvan Moldovan într-o perioadă în care cenzura era la nivel maxim în România. Nu puteai să scrii nimic, nu puteai să spui nimic. Și ăștia își băteau joc cântând despre cum e totul e „perfect”. Cenzurează asta dacă poți! E o piesă cu o greutate în spate.
Cumva ai acoperit deja acest subiect: care e rolul artiștilor în această perioadă dificilă?
Mai există un rol. Pe care-l au toți artiștii, din toate artele. Care nu e imediat. Toți artiștii sunt cumva responsabili să exprime feelingul vremurilor pe care le trăim. Pentru că ele vor rămâne în istorie. O să citești o pagină de istorie peste o sută de ani și o să zici „Putin a invadat Ucraina”. Okay, nimic deosebit. Adică poate sună sec. Dar dacă te vei apuca să asculți ceva scris în perioada asta, eventual în zona asta. Deși poate fi de oriunde, pentru că ne afectează pe toți. Mai ales amenințarea războiului nuclear este internațională. Nu e o chestie locală. Și dacă te vei apuca să asculți peste o sută de ani chestii scoase în perioada asta, o să-ți faci o idee despre cum se simțeau oamenii care au trăit perioada asta. Dacă o să vezi o pictură, n-o să poată să fie ceva fără feeling. Chiar dacă nu spune nimic despre război. Un pictor nu o sa poată să nu își scoată din el frustrările pe care le simte.
Autor: Eusebiu Tudoroiu
Credit foto: Cristian Șuțu
