Helmuth Duckadam a fost in vizita la Rock FM, a incalecat chopperul si i-a acordat rockerului-sef Cristian Hrubaru un interviu in care a vorbit despre vise, fotbal si acea seara unica dupa care a ramas in istoria sportului drept "Eroul de la Sevilla".
Domnule Duckadam, ce visați atunci când v-ați apucat de fotbal?
În primul rând, am visat să joc la UTA. UTA era și este încă echipa fanion a Aradului și visul meu a fost să joc la UTA. Sigur, nu m-am gândit sau nu am visat că voi ajunge atât de departe, că voi ajunge într-o zi la Steaua și la echipa națională și să câștig și Liga Campionilor. Dar, cum am spus, primul vis a fost la UTA și, după aceea, când am ajuns acolo, au început celelalte vise.
S-a împlinit visul de a juca la UTA.
Da, s-a împlinit și, după câțiva ani, am reușit să mă transfer la Steaua. Cred că am făcut o alegere bună, deoarece în acea perioadă am avut două oferte: ori Steaua București, ori Universitatea Craiova, care era atunci în vogă.
Amândouă erau echipe mari.
Da. Universitatea era chiar peste Steaua în acel moment, dar am ales Steaua tocmai pentru că mi-am dorit să fac și o armată ușoară și era perioada în care trebuia să mă încorporez.
Deci dvs ați ales Steaua, nu Steaua pe dvs. Bănuiesc că, dacă știa Steaua ce avea să vă întâmple, vă căuta de la maternitate.
Se poate spune și așa, că am ales Steaua, chiar dacă în acea perioadă, 1983, Steaua nu era o echipă de temut. Din contră, Universitatea Craiova era echipa în vogă cu Balaci, cu ștefănescu, Cîrtu, cu acea echipă mare. Dar am ales Steaua pentru a avea o viață mai ușoară în timpul armatei și se pare că până la urmă a fost inspirată această alegere.
Credeți că există vise care nu se pot împlini. și, dacă există, de ce nu se pot împlini?
Nu cred că nu se pot împlini. Sigur, dacă ai vise foarte excentrice, cu siguranță că nu se pot împlini. Dacă visezi să ai yahtul patronului de la Chelsea, cred că nu vei reuși, dar dacă ai vise normale, ca un om normal, eu cred că, cu puțin noroc - în viață îți trebuie noroc - visele astea se pot împlini.
Să zicem că n-ar fi existat fotbalul în viața dvs. Ce v-ar fi plăcut să faceți? știu că ați fost ofițer la frontieră.
Da, am lucrat șapte ani de zile în cadrul poliției de frontieră.
Dar altceva? Ce-ați fi făcut dacă n-ar fi existat fotbalul?
Mi-ar fi plăcut să lucrez în poliție, visul oricărui copil cred că este să fie milițian, polițist.
Un așa stelist ca dvs să-și dorească să lucreze în miliție?
Da, mi-a plăcut. Sigur, în acea perioadă când eram tânăr, nu erau aceste job-uri de bodyguard... Sigur, după '90 mi-ar fi plăcut să fiu un bodyguard, bine, la o celebritate mă gândeam. Sunt un tip foarte disciplinat și mi-ar fi plăcut. Sigur și în armată, poate, trupele special sau ceva de genul acesta. Cam asta visam eu când eram copil.
De ce nu se mai face performanță astăzi în fotbal?
Am declarat-o chiar zilele trecute și, cu sigurantă, nu m-am făcut prea iubit printre jucătorii de la Steaua sau alți jucători de la alte echipe: din păcate, banul a luat fața plăcerii de a juca fotbal. Sigur că este normal că orice jucător să își dorească să își asigure un viitor, traiul de mâine, al familiei, dar cred că a dispărut acea placer ede a juca fotbal doar de dragul de a juca și de a demonstra că ești un jucător bun și că arăți acelor spectatori care plătesc să vină să te vadă că știi fotbal. Din păcate, mai nou, se joacă doar pentru bani, dragostea sau atașamentul față de un club sau altul nu mai există și atunci sigur că apar acele întâmplări cum am pățit și noi la întoarcerea de la Timișoara, când suporterii strigau la jucători că sunt doar mercenari. Din păcate, în mare parte au dreptate.
Pe vremea dvs, cum erați recompensați pentru o victorie? De exemplu, la cea mai mare victorie, cea de la Sevilla?
Eu, când am venit la Steaua, am încercat să fac o armată mai ușoară, pe lângă fotbal să fac o facultate și majoritatea dintre noi au făcut o academie militară tehnică. Visul de a călători în străinătate se putea realiza doar prin fotbal și la un nivel înalt, iar recompensele erau mai mult simbolice. Când astăzi auzi ce sume se vehiculează în fotbal, te apucă amețeala. Atunci un salariu la armată, al unui colonel era în jur de 4000 - 5000 de lei, iar noi câștigam, dacă câștigam toate jocurile, că eram premiați în funcție de ce câștigam, ajungeam în jur de 10000 - 12.000 - 14000 de lei într-o lună foarte bună, deci trei salarii practic. Ceea ce astăzi, cu siguranță, nu se mai compară.
Dar e adevărat că, după finala de la Sevilla, ați primit un Aro?
L-am primit, dar după câteva luni, pentru că s-a tot tergiversat. Ni s-a promis o Dacie, după aceea Aro și cu siguranță, când ni s-a promis acea masină, toți ne așteptam să ne dea o mașină nouă. Din păcate, nu ne-a oferit o mașină nouă ci una din stocul armatei.
Nu pot să cred așa ceva!
Este adevărat. Sigur, se puteau vinde destul de bine în perioada aceea. Se căutau aceste mașini de către ciobani care le foloseau în diferite scopuri, dar acea mașină era din stocul armatei, erau mașini vechi. Eu chiar am vândut-o la cineva de la lângă Arad, la Pecica, și trebuia să vină omul la București să facem actele. Eu am cerut un anumit preț și, când a ajuns în București, zice: "Dom'le, îți dau cu 20.000 de lei mai puțin, pentru că mașina asta consumă mai mult ulei decât motorina”.
Ați fost un model pentru copiii care s-au apucat de fotbal în anii 1980. Cât de important e să ai un model în sport?
E foarte important, după părerea mea. Mai aud din când în când anumiți sportivi care spun că nu au modele. Nu cred așa ceva. Trebuie să ai un model în viață și intotdeuna mi-au plăcut portarii care apără ce trebuie să apere. Dacă reușește să apere și o minge extraordinară, cu atât mai mult. Portarii constanți în meciuri. Și atunci l-a avut exemplu pe Gordon Banks de la englezi și pe Adamache de la Brașov, care erau doi portari foarte sobri și care nu ieșeau foarte mult în evidență, dar își făceau datoria față de echipă.
Haideți să vorbim despre seara aceea senzatională din 1986. Când ați intrat atunci pe teren, erați copleșiți de greutatea momentului? Ce v-a spus Ceaușescu înainte de a pleca? V-a amenințat cu ceva?
Nu, nici măcar nu am stat de vorbă cu el. Cu el am vorbit după când am fost felicitați și ni s-a înmânat meritul sportiv clasa I. Nu, n-am fost copleșiți, pentru că, având un parcurs destul de bun cu echipe ca Honved Budapesta - foarte puternică, cu Sisi Lahti, despre care toată lumea zicea că e o echipă slabă fiind o echipă din campionatul Finlandei, dar care eliminase înainte pe campioana Uniunii Sovietice și a Iugoslaviei, două forțe ale fotbalului European. Dar în meciul de referință, după părerea mea, a fost acel retur cu Anderlecht, 3-0, semifinală, în care am învins o echipă fără drept de apel, o echipă foarte puternică, care avea în lotul ei în jur de doisprezece, treisprezece internaționali de toate națiile, noi am plecat încrezători la Sevilla să jucăm acel meci cu Barcelona. În primul rând, noi am vrut să jucăm, să arătăm că și jucătorii din România știu să joace fotbal, sigur prea puțini eram atât de optimiști încât să credem că putem să-i învingem chiar pe pământ spaniol. Atmosfera a fost frumoasă, cu foarte mulți spectatori, dar noi ne-am mai confruntat cu asemenea partide și țin minte un cuplaj pe 23 August, când am jucat în fața a 100.000 de oameni, când s-au rupt gardurile și, practic, pe pistă era om lângă om. Deci vă dați seama că din punctul ăsta de vedere nu am fost copleșiți. Ne știam valoarea și, sigur, cum meciul înainta în timp, ne-am dat seama că suntem tot mai aproape de o șansă, de o mare realizare. Și atunci când am ajuns la prelungiri și am reușit să trecem și de ele fără a lua gol, ca tot românul ne-am gândit că o să ne înecăm din nou la mal.
E adevărat că un portar îsi alege colțul?
Cu siguranță se alege un colț, după diferite metode, după inspirație...
Cum de le-ați ghicit pe toate? Ați intrat și în Cartea Recordurilor.
E foarte importantă prima lovitură, dacă reușești să o ghicești. Eu am avut inspirație că am ghicit prima lovitură și după aceea a intervenit, cel puțin în situația mea de atunci, un joc psihologic, pentru că m-am pus în situația jucătorului care execută, pentru că îmi plăcea și mie să execut la antrenamente lovituri la unsprezece metri. și văzând că portarul Uruti apărase una pe stânga de la Majaru și una pe dreapta de la Boloni, era logic că jucătorii au urmărit aceste penaltiuri. și atunci, dacă eu am apărat una pe dreapta, jucătorul s-a gândit, logic, că acum încearcă în stânga portarul, deci trag în dreapta. Că am ghicit colțul este una, iar să o aperi este cu totul altceva. A doua lovitură a fost foarte bine executată și mie, care îmi plăcea să stăm după antrenamente să exersăm aceste lovituri de la unsprezece metri, eram și pregătit pentru a le apăra. Cea de-a treia lovitură a lui Pichi Alonso a fost cea mai simplă, că am și plecat înainte cu mult, pentru că era logic că jucătorul gândește: "După ce a apărat două pe dreapta, acum sigur pleacă în stânga, deci trag în dreapta". La a patra a fost o loterie. Ce fac? Merg și a patra pe dreapta sau merg pe stânga? și am ales bine.
Numiți trei condiții obligatorii pentru a face performantă în sport.
În primul rând, să îți placă, deci să îl faci de plăcere. Să ai un talent de la natură. și a treia, seriozitate în a continua și a face acest din acest sport o meserie, o artă.
Sunteți unul din cei pe care românii îi amintesc atunci când spun că sunt mândri că sunt români. Dați-ne câteva exemple de oameni care ne fac mândri că ne-am născut în România.
De ce n-ați rămas în America?
America e o țară superbă și le spun tuturor prietenilor și cunoștințelor mele că, dacă nu ai văzut America, nu ai văzut nimic din lumea asta. Probabil că există și o vârstă la care poți să te stabilești în America. Eu am avut o vârstă mai înaintată plus problemele pe care le am braț și îmi era foarte greu să iau viața de la început, să îmi caut un serviciu bun cu care să pot asigura traiul familiei. Am încercat, dar nu s-a legat.
V-au recunoscut americanii când ați fost în State?
Nu! Americanii nu recunosc pe nimeni... Eu am stat în Arizona. Și acum fosta soție și fiica mea locuiesc acolo. Acolo mai mult fotbalul american este la modă și, ce m-a surprins, fotbalul feminin foarte mult. Nici măcar nu au echipă de forbal masculin acolo în Phoenix, Arizona. În prima perioadă a fost foarte plăcut, bine că nu mă recunoaște nimeni, dar după o lună mă gândeam "Măi, aici chiar că nu mă recunoaște nimeni. Ia să merg acasa”.
Vă place chopperul pe care l-a pus Rock FM "la bătaie"?
Îmi place, e deosebit, puțin ciudat față de celelalte, clasice. E o motocicletă de senzație. Dacă ai o sufragerie mare, e bine să o ții în sufragerie și să te uiți la ea, să te bucuri de ea, pentru că, pe drumurile noastre, va fi mai greu de circulat cu ea.
