Daca ti-ai propus un vis, trebuie sa-l realizezi indiferent de sacrificii si fara compromisuri, ii indeamna legendarul canoist Ivan Patzaichin pe ascultatorii Rock FM.
Ivan Patzaichin a fost intervievat de Cristian Hrubaru in cadrul campaniei "Rock FM da un chopper unui mare rocker". Sportivul le-a vorbit rockerilor despre idealuri si realizarea lor, dar si despre drumul dificil pe care l-a avut de strabatut pentru implinirea visului sau, acela de a deveni un mare campion.
Care era cel mai mare vis al dumneavoastra atunci cind eraţi copil si mergeaţi la scoala cu barca?
M-am nascut in barca, cum s-ar zice. Eram constient ca acolo nu puteam sa ramin decit pescar fruntas, eventual, si atunci visul meu era sa plec, sa incerc si altceva. Vedeam avioane zburind deasupra Deltei si ma gindeam sa ma fac aviator.
Chiar voiaţi sa va faceţi aviator?
Erau vise de copil. Nici nu vazusem in realitate un avion pina atunci, dar le vedeam zburind deasupra si ma gindeam: "Ce frumos ar fi sa conduc si eu unul!". Apoi profesor de fizica, iar apoi, vazind consateni de-ai mei ca au iesit campioni mondiali, am zis: "Eu de ce sa nu ies campion mondial si olimpic?".
Visleam kilometri intregi. Plecam, de exemplu, o data, de doua ori pe an toamna, mergeam cu tata sa aducem lemne pentru iarna. Plecam seara ca sa ajungem dimineaţa la locul destinaţiei. Toata noaptea trageam la rame. Ziua incarcam lemne in barca si seara plecam inapoi spre casa. Va daţi seama, erau cam 35-40 de kilometri sa tragi la rame. Si nu aveam atunci mai mult de 14-15 ani!
Va gindeaţi la acest lucru ca la un fel de antrenament sau era doar o necesitate pentru traiul de zi cu zi?
Atunci era o necesitate, chiar nu aveam altceva de facut. De aceea era si visul acesta al meu sa evadez de acolo, pentru ca stiam exact ce pot sa fac, doream ceva mai mult, voiam altceva.
Care au fost cele mai mari obstacole in indeplinirea visului dumneavoastra?
Multe, foarte multe. Pot sa spun ca niciodata nu am inceput cu dreptul, nici chiar la venirea mea in sport. Mi-a fost foarte greu sa stau in canoe, pentru ca de la lotca tradiţionala la canoe e diferenţa mare. Imi era imposibil sa stau in acea coaja! Iţi inchipui ca in martie faceam de sapte-opt ori baie pe zi?
Ne povestiţi cum aţi ajuns la primul antrenament? Cum v-aţi inscris la club?
Simplu. In 1966, trei consateni de-ai mei au iesit campioni mondiali. E vorba de Serghei Covaliov, cu care am fost si partener dupa aceea, Calabiciov si Sciotnic Atanase. Vazindu-i la televizor, la caminul cultural, pentru ca nu aveam televizor pe vremea aceea, vazind si poze in ziare, venite ele mai tirziu ca ajungeau acolo dupa citeva zile, am zis hai sa incerc si eu! Cind au venit acasa in concediu, i-am rugat pe cei trei sa ma inscrie si pe mine. Intimplator, toţi trei erau la clubul Dinamo. Asa am ajuns si eu la Dinamo.
Cum va simţiţi cind treceţi prin faţa stadionului Dinamo si va vedeţi statuia?
Sincer? Nu trec.
De ce? Ca sa nu vedeţi statuia?
Exact, evit. Cit pot, evit.
Sinteţi o legenda, toţi romanii va onoreaza...
Stiu, stiu si acum accept chiar si varianta cu statuia. Eu nu am fost de acord de la inceput cu acest lucru. N-am fost nici la pozat, nici sa vad cum lucreaza. Ei mi-au zis ca fac statuia. Ma chemau: "Hai sa o vezi, hai sa pozezi!". Am evitat. Pina in momentul in care a fost dezvelita, eu nu am vazut statuia. Dupa aceea, realizind importanţa acestui lucru, mi-am dat seama ca era, de fapt, un model pentru copiii care intrau pe poarta clubului Dinamo, era un indemn la a face miscare.
Ce legende, adevarate sau nu, mai circula despre dumneavoastra?
Nu stiu ce mai circula, dar legende am avut foarte multe la viaţa mea. De la primul campionat am fost descalificat. Apoi, la prima proba la Jocurile Olimpice, in Mexic, am concurat si in simplu, si in dublu. Dupa ce am tras 900 de metri si conduceam cu o barca, m-am uitat unde sint adversarii si in momentul acela m-am dezechilibrat si am inţepenit. Am ratat cursa, am sosit pe locul 7. La Munchen, la fel. De fiecare data am avut ceva de demonstrat inca o data si inca o data si asta m-a facut tot timpul sa obţin alte performanţe si alte performanţe.
Au copiii unde sa se antreneze pentru acest sport?
Desi avem atiţia campioni in sporturile nautice, nu avem un canal artificial olimpic si nu e un mare lucru, cind in toata lumea numai pe canale artificiale se concureaza. N-avem cluburi, sint aproape desfiinţate, nu au copii, nu exista selecţie!
Dar interes exista?
Sigur, din cite aud de la copii si parinţi, ar exista. Chiar am intenţia sa promovez cit de cit, cel puţin in zona Deltei, incerc sa fac si cite un centru de iniţiere pentru caiac-canoe, unde copiii sa inveţe. Cu oameni si mari nume din acest sport. Poate le trezesc si mindria pentru tradiţia campionilor.
V-au pasionat vreodata motocicletele?
Sigur ca da. Orice tinar viseaza sa mearga pe o motocicleta si sa aiba si o fata frumoasa in spate. Asta cred ca toata lumea viseaza.
Sunteti un model pentru tineri si nu numai. Dar dvs ati avut un model in viata?
Cand am inceput sportul, eu l-am avut model pe Simion Marciuc care a fost si primul campion olimpic in 1956 la Melbourne si, cand am venit in sport, el era antrenor secund si chiar se ocupa de canoe. Si el a fost si primul antrenor care, dupa ce m-am chinuit doua saptamani si nu eram in stare sa stau in barca, s-a urcat cu mine, mi-a arat cateva tehnici de a sta in barca, de a-ti tine echilibrul si de a vasli. De-a lungul carierei mele sportive, totdeauna, cand dadeam de greu, apelam la serviciile lui, chiar daca nu mai era antrenorul meu.
Aţi avut o motocicleta?
Nu, niciodata. Am mers pe motocicleta, dar nu pe a mea, ci a prietenilor.
Ce le transmiteţi celor care au un vis pe care nu l-au indeplinit inca?
Daca nu l-au indeplinit, e pacat pentru ca, in momentul in care iţi propui un vis, trebuie sa il si realizezi. Nu trebuie sa te compromiţi in alte lucruri, trebuie sa fii constient ca acel vis trebuie sa-l realizezi indiferent de sacrificii, indiferent de lucrurile la care trebuie sa renunţi.
