Dragos Bucur a fost invitatul lui Cristian Hrubaru, care l-a intervievat în cadrul campaniei "Rock FM dă un chopper unui mare rocker".
Actorul ne-a povestit ca in copilarie voia sa se faca gunoier, dar ca visul sau a fost mereu acela de a face ce vrea, de a fi liber.
Ai fost rebel în adolescență?
Cred că sunt foarte puțini adolescenți care nu sunt rebeli. Evident, în liceu chiuleam, ca toată lumea, evident că în liceu umpleam sticle de cola cu vin negru, am fost, cred, primul spălător de parbrize din București. Eu am făcut liceul Virgil Madgearu, care e lângă ASE. Și sunt două intersecții foarte bune, pentru că semaforul ține foarte mult și mașinile stau acolo foarte mult timp. Și aveam un amic care fusese prin altă parte a Europei și văzuse chestia asta. Mi s-a părut o idee genială. Inițial am încercat cu sifon, erau sifoanele acelea care se umpleau cu capsulă de aer. Nu știam exact cum funcționează și am încercat să bag apa cu detergent în sifon. N-a funcționat. Încet, încet am ajuns la varianta care se folosește acum în toată România.
Deci pe tine ar trebui să te înjure șoferii pentru că sunt stresați.
Nu știu dacă există un patent pentru invenția aceasta. Eu știu că am ajuns la ea treptat. Vreau să spun că făceam bani. Dacă nu mai aveam bani de țigări, vin, coca-cola și fete, lipseam o oră, două de la școală, făceam banii de distracție și mă întorceam la ore.
Ce mare vis ai avut în copilărie?
Cel mai mare vis al meu a fost să fiu gunoier. Mi se părea o chestie extraordinară să stai agățat de mașina de gunoi. Au încercat ai mei la un moment dat să mă convingă că nu e chiar cea mai rentabilă meserie din lume și nici cea mai plăcută. Nu i-am crezut. Încet, încet, am început să-mi dau seama că am niște optiuni ceva mai bune. Cel puțin ăsta e visul de care îmi aduc aminte.
Eu am crezut că vei spune: "Am vrut să fiu un actor mare".
Am început să-mi doresc să fiu actor la câțiva ani după am dat cu nasul de actorie și la un an după ce am terminat facultatea.
Așa târziu?
Da. Visul meu s-a îndeplinit înainte de a-l avea. Într-un fel, e frumos. Cu cât ai așteptări mai mici, cu atât surprizele sunt mai mari. Acum, nu spun să nu aibă oamenii vise. E foarte frumos să le ai.
Și cum ai reușit până la urmă?
Îi sunt în continuare dator domnului Cătălin Naum. E un om care are un teatru studențesc care se numește Podul, în Casa de Cultură a Studenților. E un loc care, de 40 de ani, scoate actori pe bandă rulantă, de la Visu, Bleontz, Papadopol, eu...
De ce ai avut nevoie pentru a-ți împlini visele?
Evident că treptat, treptat îți construiești vise și nu folosesc aiurea cuvântul "construiești". E nevoie de muncă: și să ți le construiești, și să le realizezi. Nu vreau să sune comunist și heirupist, dar nu se poate altfel. Mai există acea categorie de oameni care au foarte mult noroc. Și eu sunt un om norocos, dar nu ajunge.
Ce visau cei din generația ta?
Îți amintești și tu, pentru că suntem la vârste oarecum apropiate. Orizontul era destul de limitat. Adică nu era ca acum, când ai mai mult sau mai puțin totul la nas, informația ajunge la tine foarte ușor. E foarte ușor să-ți dorești și să visezi. Înainte, nici măcar ca actor nu puteai să visezi să joci într-un film. Nici eu, nici cei din gașca mea nu aveam vise foarte mari.
Voiai să pleci din țară, pentru că ăsta era visul celor mai mulți.
Da, din păcate, asta era opțiunea cea mai bună. Era visul și cel mai greu de realizat și cel mai posibil, paradoxal. Mă bucur că n-am plecat din țară, că nu mi-am îndeplinit visul acesta, cu toate că, în ultimul timp, parcă revine.
Poate că, dacă ai fi plecat la momentul potrivit din țară, n-ar mai fi trebuit să te zbați să ajungi în filmele acelea mari.
Nu, situația este foarte clară pentru mine. Eu am ajuns să joc în afara țării în niște filme de cotă mare pentru că am făcut în țară niște filme bune. La mine a existat un soi de echivalare. Afară, sunt zeci de mii de actori în fiecare oraș. Te duci prin Londra sau în New York și ieși pe stradă și întrebi pe unul "Ce ești?", opt din zece îți vor spune "actor". Șansele ar fi fost mult mai mici.
La ce apelezi atunci când vrei să scapi de rutina zilnică?
Eu am fetiță, are cinci ani. Încerc s-o obișnuiesc cu aceeași idee, îi tot bag în cap: "Trebuie să faci ce vrei, trebuie să fii liber". Dacă am avut un vis, a fost să fac ce vreau eu. Din fericire, meseria pe care o am și celelalte mici pseudo-afaceri pe care le am îmi dau posibilitatea să nu cad în rutină. Astăzi, dacă vreau, mă ridic de aici din studio, de la tine, și plec la munte. Poate că or să fie ceva probleme. Poate că o să stau la telefon ceva mai mult, dar pot s-o fac. Câștig o relaxare extraordinar de mare. Să faci ce vrei, când vrei cred că e cel mai important. Dacă faci o socoteală, cred că mai mult de jumătate din viață muncim.
Dana e de aceeași părere? Nu zice: "Băi, ești nebun? Stai, că mai avem treburi de făcut".
Când ne-am cunoscut era așa, dar, treptat, a preluat asta de la mine. Avem chestii din astea: stăm, nu știu, joia la ora 2 și ne uităm unul la altul și zicem: "Ce facem?". "Păi, hai". "Hai". Băgăm benzină în mașină și plecăm. O luăm pe Sofia, n-o mai trimitem la grădiniță... Îmi place senzația asta.
Dar ea cântă, are mai multă treabă decât tine, repetiții...
Da, sunt câteva lucruri de la care... Astea depind totuși de programul nostru ca persoane private, nu atât publice, meseriași, cântăreți, actori și așa mai departe. Dacă nu vrei să-ți pui concerte peste două săptămâni, poți să nu le pui. Sunt niște probleme, pierzi niște bani, poate te cerți cu colegii, dar poți s-o faci.
Cum sunt românii față de acum 20-30 de ani?
Mai pragmatici, clar. Deși nu aveam atât de multe lucruri la care să visăm, oamenii credeau în visele lor. Voiai să-ți iei mașină de spălat, ăsta era visul tău. Credeai în visul ăla. Sau visai să-ți iei VHS. Era o mare șmecherie, dar credeai că se poate. Dar acum lumea a devenit mai meschină, mai pragmatică... Poate e doar o părere, dar asta e senzația mea.
Crezi că mai avem motive și putere de a ne revolta astăzi? Față de ce ar trebui să fim rebeli?
Eu aș putea să nu mai conduc mașina pe care o conduc, aș putea să mănânc mai puțin bine decât mănânc acum, aș putea să nu mai îmi permit să plec la mare sau la munte, dar ce n-aș putea să fac este să-mi fie frică să vorbesc. Dacă s-ar reveni la chestia asta: să-ți fie teamă să spui ceva pentru că... Tot aud în ultimii doi ani că se ascultă telefoanele, că nu știu ce... Nu mă interesează și, în momentul în care o să mi se facă teamă să spun ce gândesc, e nasol. Atunci da, cred că aș ieși în stradă și cred că majoritatea oamenilor de vârsta noastră, și cu atât mai mult tinerii, ar ieși în stradă.
Dacă n-ai fi fost actor, la ce crezi că te-ai fi priceput?
Mi-ar fi plăcut să fiu medic, dar mi se pare foarte greu. Să fii dedicat cu adevărat ca medic e complicat. Am câțiva prieteni medici și îi văd. Sunt acolo trup și suflet. Nu știu dacă aș fi fost în stare să nu-mi iau liber la ora două pentru că am o operație. Nu mai poți să faci treaba asta. Și atunci, ca să fiu mai realist, probabil că aș fi învârtit ceva bani. Am făcut un liceu economic, mai am câteva reminiscențe din formația mea de contabil-economist.
Să zicem că te înscrii la concursul nostru și câștigi chopperul Rock FM. Ce-ai face cu el?
În primul rând, nu m-aș înscrie, pentru că ar zice lumea că mi l-ați dat pe pile. Mi-ar plăcea să iau rucsacul în spate și să trag o tură prin Europa.
În gașcă sau singur?
Cred că singur. Sau cu Dana. Am lucrat la un film străin cu un neamț care e împătimit după motoare. Și odată pe an, trei, patru luni de zile, își ia rucsacul în spinare, se urcă pe motocicletă... A făcut tot, a făcut inclusiv România și Bulgaria. Și era surprins de atitudinea românilor vizavi de bikeri.
Încă suntem în faza în care noi, românii suntem foarte entuziasmați
Da, exact.
Ce piesă rock îți vine în minte cânt te uiți la chopperul Rock FM?
House of Fire, Alice Cooper.
