de Daniel Ionescu (Sunete)
Spectacolul caleidoscopic de sunete și culori cuprinde lumea întreagă, zguduind din temelii moralitatea unei societăți amorțite. O nouă generație de tineri propune o viziune utopică a unei lumi ideale în care iubirea și pacea sunt unicele coordonatele existențiale ale sensului de a fi.
Cultura și filozofia de viață a acestor tineri s-au răspândit cu o viteză fulminantă, generând o contracultură a experimentului mental, spiritual și de trăire efectivă care a culminat în acest an de grație 1968. Mișcarea hippie, însoțită intrinsec de muzica psihedelică, de stilul de viață nomad și libertin, de folosirea halucinogenicelor, de filozofii exotice și mistice, apare mai întâi în America, ca o reacție rebelă la sistemul politic, la discriminare și la sfidarea unor drepturi civile, dar și la tensiunile create de războiul rece și cel din Vietnam. Adeptă a unei trăiri libertine fără prejudecăți, a unui hedonism altruistic și a nonviolenței, generația hippie a abordat o ideologie promovată de filozofia existențială a lui Tommaso Campanella, John Locke, precum și de sociologia moralității a lui Adam Smith. Influențele și obârșiile conceptului de viață hippie sunt însă mai ample, având rădăcini și în filosofiile hinduse. Profetul filosof Rabindranath Tagore, liderul spiritual Krishnamurti, dar și mistica lui Eliade au influențat cultura mișcării hippie. Sociologul Timothy Miller sintetizează filozofia hippie pe principiul „If it feels good, then do it so long as it doesn’t hurt anyone else”, căutarea fericirii și a plăcerii prin experiențe senzoriale și trăiri extreme într-o frăție universală în armonie cu natura. Profetul și poetul nomad Gustav Grasser, născut în Brașovul anului 1879, a fost poate sursa cea mai autentică a ideologiei mișcării hippie. El a înființat, la începutul secolului trecut, în Mount Verita în Germania, prima comunitate alternativă la sistemul social convențional, foarte asemănătoare comunităților hippie de mai târziu. Ipostazele fotografice din al doilea deceniu al secolului trecut ni-l înfățișează pe Gustav Grasser ca pe un veritabil hippie al anilor ’60. Având numeroși adepți artiști și discipoli, Grasser a fost prietenul și mentorul spiritual al lui Herman Hesse, inspirând prin personalitatea și ideile sale de viață personaje din scrierile lui Hesse.
Generația hippie a apărut pe la finele anilor ’60, fiind un avatar a unei alte grupări rebele americane cunoscută sub denumirea de „Beat Generation”. Exponenții generației Beat au fost tineri intelectuali cu orientări pregresiste, opuse retoricii convenționale și a placidului mainstream. Fiind o grupare cu preponderență literară, beatniks-ii (cum au fost ei denumiți) au fost niște hedoniști boemi care au impus o nouă stilistică și estetică literară, dezbrăcată de pudibonderii și stereotipii anoste, adesea la limită cu obscenitatea și pornografia. Conceptul de „beat”, ajuns un simbol al unei generații ale căror idealuri au fost înfrânte, va fi formulat de Jack Kerouac. „Ideea Beat este că ești redus (beat down) la o stare de goliciune”, spune Allan Ginsberg. Goliciunea Beat va încerca să dezbrace societatea de prejudecăți și ipocrizii. „E vorba aici de un soi de goliciune a minții, a sufletului, de sentimentul de a fi redus la esența conștiinței”, așa cum, mai plastic, s-a exprimat Clellon Holmes, iar Lawrence Ferlinghetti, un alt exponent de seamă al generației Beat, descrie mișcarea Beat ca fiind „The Stone Age Hippies”. Această revoluție în spirit și în comportament deschisă conceptual de către generația Beat va fi continuată prin asimilarea ideilor ei de către mișcarea Hippie. Negarea dimensiunii pragmatice și materialiste a cotidianului, cât și detașarea de realitatea imediată prin căutarea plăcerii și a unei fericiri iluzorii, au fost modul prin care tinerii hippioti înțelegeau să-și trăiască momentul vieții, un „carpe diem” perpetuu în care orice este posibil și permis. Astfel, sintagma „cum trăim” a prevalat în fața celei de „pentru ce trăim”. Izolarea într-o lume imaginară prin călătorii mentale și viziuni fantasmagorice era provocată atât prin folosirea halucinogenelor și substanțelor psihotropice, cât și cu suportul muzicii psihedelice, denumită uneori și „acid music”, cu o conotație evidență la LSD. „Lucy in the Sky with Diamonds”, ca acronim la LSD, precum și piesa “All You Need is Love”, ambele de pe albumul revoluționar al Beatles-ilor, „Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band”, vor deveni imnuri ale generației hippie.
Augustus Owsley Stenley III a fost regele neîncoronat al substanțelor ilicite, un alchimist al combinațiilor chimice cu efecte halucinante, onirice. Mister LSD, cum a fost el poreclit, a fost un filantrop în sine, distribuind în mod gratuit oricui îi solicita drogurile fabricate artizanal de către el. Produsele sale (Orange Sunshine, Purple Haze, Blue Barrel, White Lightning sau alte derivate LSD-istice) au împânzit America. Nu este locul și momentul să fac un compendiu al drogurilor, narcoticelor și al ciupercilor halucinogene, fie ele „dope” (droguri etno-botanice sau ușoare precum marijuana, cannabis, sativa, hașiș) sau „drugs” (droguri chimice care crează dependență: LSD, cocaină, heroină). Pentru o mai amplă documentare, cei interesați de denumirile plantelor stupefiante și a ciupercilor magice, le recomand să asculte piesa „Marijuana” a trupei psychedelice The Fugs, de pe albumul “It Crawled Into My Hand, Honest”, editat în acest an de referință - 1968.
Poetul beatnik Allan Ginsberg a formulat sloganul „Flower Power”, ca pe un simbol al rezistenței pasive și a atitudinii nonviolente abordate de către acești „copii ai florilor”, the hippies. Motive florale strident colorate erau imprimate pe cămășile și fustele tinerilor hippioți, generând moda binecunoscută a acelor ani. John Phillips de la The Mamas and The Papas a compus piesa “San Francisco, Be Sure to Wear Flowers in Your Hair”, devenită un leitmotiv al hippioților. Florile erau purtate de către fete în păr și oferite trecătorilor sau băgate prin țevile armelor polițiștilor militari ori de câte ori se organizau proteste împotriva la războiul din Vietnam. Cu dansuri, cântece și teatru improvizat, hippioții captau atenția trecătorilor în piețe, pe străzi și în parcuri. Prezent la multe proteste și manifestații, „Bread and Puppet Theatre”, cu aluzie la latinescul „pâine și circ”, a fost inițiat de către Peter Schumann, fiind un teatru ambulant al hippioților ce oferea privitorilor pâine alături de reprezentații și improvizații de satiră politică și antirăzboinică. Pe Broadway se lansa, în vara anului 1968, muzicalul „Hair”, o epopee a alienării și a protestului antirazboinic și totodată un omagiu adus părului lung și nespălat. Termenul Flower Power devine sinonim cu mișcarea hippie. Mișcarea Flower Power a luat amploare în vara anului 1967, moment cunoscut drept „Summer of Love”. Dacă în anul 1968 Flower Power și muzica psihedelică au atins apogeul artistic și cultural, anul 1969, odată cu festivalul de la Woodstock, a marcat cântecul de lebădă și un amurg al zeilor Flower Power. Declinul mișcării hippie și intrării în dizgrație a acesteia au fost declanșate de abominabilele crime comise de către clanul lui Charles Manson, cunoscute drept „The Tate murders”.
Curentul Flower Power și muzica psihedelică au inspirat și o imagistică proprie în arta vizuală. Grafica psihedelică este inspirată din estetica Art Nouveau și din suprarealism și dadaism. Artiști plastici precum Milton Glaser, Heinz Edelmann și Peter Max au devenit personaje ce s-au identificat prin creația lor cu cultura hippie și cea psihedelică. Edelmann este creatorul graficii pentru filmul „Yellow Submarine” al Beatlesilor; Glaser este fondatorul studioului de grafică „Push Pin”, creator al emblematicului poster al lui Bob Dylan; Peter Max a folosit culori fosforescente în alambicatele sale desene pentru postere de concert și coperți de discuri. Alți notabili artiști plastici care au realizat grafică psihedelică sunt Rick Griffin, Victor Moscoso, Bonnie MacLean, Michael Bowen, Stanley Mouse, John Van Hamersveld, Warren Dayton, Alton Kelley și Wes Wilson. Artiștii de lights design de concert Tony Martin, Elias Romero, Mike Leonard, Mark Boyle, Mark Hanau sau Glen McKay vor inventa tipicul „liquid light show”, precum și folosirea stroboscoapelor și a proiecțiilor multimedia. Emblematic, halucinant, caleidoscopic, adesea bizar, foarte colorat și complex desenat, vizualul psihedelic, ca o reprezentare a mentalului subconștient, întregește și conturează moștenirea fenomenului cultural Flower Power. Impactul și ecoul acestei perioade au venit surprinzător de repede și în povești filmice: „Psych-Out” (1968) regizat de Richard Rush, „The Yellow Submarine” (1968) al Beatlesilor, „Wonderwall”(1968) cu muzică compusă de George Harrison, „Head” (1968) pe un scenariu de Jack Nicholson și regizat de Bob Rafelson, „Skidoo” (1968) în regia lui Otto Preminger, „Easy Rider” (1969) cu Peter Fonda și Jack Nicholson în regia lui Dennis Hooper, „Zabriskie Point” (1970) în regia lui Michelangelo Antonioni și cu multă muzică Pink Floyd, Greatful Dead și Kaleidoskope, acid western-ul „El Topo” (1970) de Alejandro Jodorowksy și, nu în ultimul rând, amuzantul „Taking Off” al lui Milos Forman, din 1971. În bună parte, psihedelia a adoptat literatura generației Beat, dar a și generat o serie de scrieri ale unor autori ce se pot identifica cu mișcarea Flower Power. De multe ori, textele ori poemele par a fi buletine de știri. Deznădăjduirea și speranța coexistă în poemele lui Cohen, Dylan sau Morrison. Uneori, absurdul și suprarealismul abundă, așa cum ar fi în textele pieselor scrise de Keith Reid pentru Procol Harum, ori cum umorul absurd și satira sagace explodează în piesele lui Frank Zappa. Autorii Tom Coffin sau Gunter S.Thompson, cu a sa carte „Fear and Loathing în Las Vegas”, o altfel de „On the Road” a lui Kerouac, Ken Kesey, autorul romanului „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, cât și controversatul activist Abbie Hoffman, autor al cărților „Steal this Book” și „Fuck the System!”, întregesc imaginea literară a culturii psychedelice.
Anul 1968 a fost unul de maximă emulație creativă și poate fi considerat cel mai efervescent și prolific an de creație în muzica rock. În această perioadă, supremația stilistică a fost deținută de muzica psihedelică, majoritatea muzicienilor și artiștilor, chiar dacă nu au făcut parte efectiv din mișcare, au abordat inflexiunile sonore și estetica psihedelică. Având originile în San Francisco, mișcarea Flower Power și muzica psihedelică vor înflori pe tot mapamondul, ajungând până în îndepărtata Australie și chiar în Noua Zeelandă (Bee Gees, Masters Apprentices, Tamam Shud), în Indonezia (Aka) sau în Africa de Sud (Abstract Truth sau Freedom’s Children). În România, reprezentanți ai stilului psihedelic sunt Dorin Liviu Zaharia și Olimpic ’64, Mircea Florian cu ale sale varii proiecte melopoice, oarecum Sfinx, cu câteva piese, și Phoenix cu albumul „Mugur de fluier”. Specificul muzicii psihedelice evocă trei elemente caracteristice efectelor consumului de LSD: depersonalizarea, desincronizarea și dinamizarea. Efectele tehnice de „delay”, „distortion” sau de „repetition”, susținute de efecte electronice și de folosirea de instrumente exotice, contribuie la inducerea stării de detașare senzorială de realitate. Atribuirea termenului de „muzică psihedelică” rămâne totuși aleatorie, existând mai mute variante stilistice. Unele trupe sau artiști abordează un stil inspirat din folk, baladă, blues sau raga rock, alții vin din zona jazzului sau a hard rockului, iar alții abordează muzica electronică sau serialismul. De multe ori, toate aceste stiluri sunt în confluență, generând stări haotice sau hipnotice. În timp ce psiedelia americană este distinctivă printr-un sunet mai dur, mai crud și oarecum mai haotic, idiomul britanic sună mai melodios și adesea mai meditativ. Pink Floyd, în special cu piesele „See Emily Play” și „Arnold Lane”, ambele compuse de Syd Barrett, vor stabili identitatea sonoră a psiedeliei britanice. Aceast stil specific britanic îl regăsim și la The Moody Blues, Traffic, The Who, Move sau The Pretty Things.
Primul titlu de album în care apare termenul „psihedelic” este „The Psychedelic Sounds of the 13th Floor Elevators” din 1966. Totuși, piatra de hotar în muzica psihedelică a fost pusă de către genialul “Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band” al Beatlesilor. Frank Zappa lansează în 1968 o replica/parodie la albumul Beatlesilor, intitulată “We’re only in it For the Money”, ducând în derizoriu, cu ironia specifică, însuși conceptul de muzică psihedelică. În același an, Frank Zappa și „mamele inventatoare” mai lansează încă două albume, „Lumpy Gravy”, și nu mai puțin parodicul „Cruising With Ruben & the Jets”. Frank Zappa este poate primul artist psihedelic autentic ce a inspirat o adevărată isterie creativă în jurul său. Captain Beefheart, The Fugs, Holy Modal Rounders, Bonzo Dog Band și Pearls Before Swine sunt doar câteva nume ce pot fi cu ușurință internate în ospiciul „Zappaciților”. După o „aerisire mentală” și meditații în lotus, The Beatles se reîntorc din India plini de noi idei muzicale ce se vor materializa în capodopera „The White Album” sau „The Tension Album”, cum îl numește John Lennon. În același an de grație 1968, vor mai apare câteva albume remarcabile, definitorii în conturarea genul psihedelic: Pink Floyd „The Saurceful Of Secrets”, The Cream „Wheels Of Fire”, Zombies „Odessey & Oracle”, Jimi Hendrix Experience „Electric Lady Land”.
Alte fațete magice ale pietrei filosofale născute din alchimia acidului LSD și care vor defini sonoritatea muzicii pichedelice sunt: Grateful Dead, cu lungile lor incursiuni hipnotice sonore; Jefferson Airplane, cu un alt imn pichedelic, „White Rabbit”, un omagiu adus lui Lewis Carroll și poveștii sale pichedelice „Alice în Wonderland”; The Doors, născuți din mescalina lui Aldous Huxley și al său roman „The Doors of Perception”; supergupul Crosby, Stills, Nash & Young, cu al lor Woodstockian „Déjà vu”; Steppenwolf, canadienii care și-au luat numele după titlul cărții lui Herman Hesse; grupurile mai pastorale Quicksilver Messenger Service, Country Joe & The Fish și Spirit.
