Muzica este cea mai elegantă metodă de trișare pe care și-o permite cinematograful. Este un artificiu care motivează psihologic emoțiile spectatorului, manipulându-i cele mai intime unghere ale sufletului. Rolul muzicii de film, ca și rolul montajului, în cinema este subliminal.
O generație care a crescut cu muzică de film în cap, prima de acest fel fiind cea a lui Steven Spielberg, este cea care a schimbat accepția genului, în ceva mai pop-ular . În anii ‘30, ‘40 regizorii de film nu își chinuiau și nici adulau compozitorii, aceștia veneau și umpleau cu partitură sonoră ceea ce se întâmpla pe ecran, de multe ori fără implicarea creativă a regizorului filmului. Compozitorii lucrau pentru studiouri, pe contract, la fel ca majoritatea angajaților studiourilor, inclusiv regizorii și actorii.
De la muzica acompaniată live și cea compusă special pentru filmele mute, la marii compozitori simfonici (Prokofiev, Korngold, Tiomkin, Alfred Newman, Max Steiner, și mai tîrziu, Bernard Herrmann), s-a dezvoltat un anumit stil de compoziție, de calibru greu, cu orchestrare șablon.
Modernismul apare odată în anii ‘50, odată cu introducerea temelor jazzistice (The Man with The Golden Arm-1955, Elmer Bernstein) sau a elementelor de blues, gospel (Porgy and Bess-Gershwin) și rock’n’roll, odată cu Blackboard Jungle (1955, cu piesa Rock Around the Clock a lui Bill Haley and His Comets), care schimbă istoria cinematografică și ne duce la Easy Rider, The Graduate, Midnight Cowboy, filme cu piese și soundtrack rock compus de trupe ale momentului.
Ennio Morricone este cu siguranță cel mai influent compozitor filmic, cel puțin pentru ultimii 60 de ani. Șase decenii de muzică, începând cu 1961, peste 500 de filme!, de la primele westernuri spaghetti semnate sub pseudonimul Dan Savio, la primele giallo ale lui Dario Argento, la cea mai importantă și frumoasă colaborare – Sergio Leone, 7 filme: trilogia dolarilor, The Good The bad and the Ugly, A Fistful of Dynamite, Once Upon a Time in the West și Once Upon a Time In America.
Colaborările sale cu Sergio Leone sunt legendare și esențiale pentru istoria muzicii de film, un parteneriat perfect care depășește cu mult zona inițială, fiind printre cele mai cunoscute bucăți de film din cultura pop. Referențiale la maxim, ele intră într-o mitologie proprie, fiind ultra-citate, în cinema sau în rock, de trupe precum Metallica (care-și începe orice concert pe Ecstasy of Gold, și au scos un cover după ea), sau Apollo 440 (The Man with the Harmonica). Trupa mexicană Federales face muzică bazată numai pe score-urile western ale lui Ennio Morricone.
Muzica lui Morricone merge de la filme politice - Bătălia pentru Alger (Gillo Pontecorvo), Sacco și Vanzetti (Giuliano Montaldo), Ancheta asupra unui cetățean mai presus de orice suspiciune (Elio Petri), politzioteschi (Revolver) și până la co-producții carismatice (Guns for San Sebastian, Clanul sicilienilor, Le Serpent, I de la Icar pentru Henri Verneuil), care l-au făcut mai popular în Franța. Mai avem filmele cu Belmondo (La Casse și Peur sur la ville, tot de Verneuil, Le Professionel de Georges Lautner), mult îndrăgita piesă Chi Mai, în 1981 (Le marginal de Jacques Deray). De aici tranziția către filmele americane, colaboararea triplă cu Brian de Palma (la Incoruptibilii, Casualties of War, Mission to Mars), co-producții de prestigiu (Quemada / Burn !, tot Gillo Pontecorvo), Misiunea/The Mission de Roland Joffe, Hamlet al lui Mel Gibson, Days of Heaven de Terrence Malick, Bugsy de Barry Levinson, Frantic –Roman Polanski, și televiziune, la seriale azi cult (La Piovra/Caracatița).
Ultimul parteneriat consistent (și consecvent) este cel cu Giuseppe Tornatore, începând cu superbul Nuovo Cinema Paradiso (1988, una din multiplele dăți cînd ar fi trebuit să primească un Oscar – filmul a primit premiul pentru cel mai bun film străin al anului respectiv), la noul său film, La corrispondenza (2016).
Și am ajuns la ceea ce consider eu cireașa de pe tort, highlightul momentului, colaborarea cu Quentin Tarantino, The Hateful Eight / Cei 8 odioși, muzica până acum premiată nu doar cu Globul de Aur și cu BAFTA, dar și cu mult râvnitul Oscar.
Atunci când Tarantino a luat piese de Morricone pentru a le folosi în filmele sale, Il Maestro nu a fost de acord cu modul în care acesta a făcut-o, cazul în speța fiind Ingloriuos Basterds (2009). Tarantino a recidivat la Django Unchained (2012). Compozitorul l-a criticat în mod public, și părea că s-a declanșat un conflict între ei.
Dar Tarantino a continuat să îl curteze, numindu-l compozitorul său preferat dintre toți compozitorii din istoria muzicii, peste Mozart și Schubert! Morricone l-a refuzat politicos timp de 2 filme la rând și acum la fel, având obligația de a face muzica noului proiect Tornatore, corespondența și intervenția regizorului italian l-au determinat să accepte oferta lui QT și iată cum a ajuns iar să orchestreze un western, și încă unul extrem de special!
Au trecut 35 de ani de la ultima partitură de western spaghetti pe care a compus-o (Occhio a la Penna / Buddy Goes West, la noi pe ecrane, Atenție la pana de vultur (o parodie cu Bud Spencer și Amidou, regizată de Michele Lupo în 1981). Cu tot cu filmele lui Leone, Morricone a compus muzică la aproximativ 30 de westernuri spaghetti, printre care minunatele Il Grande Silenzio (Sergio Corbucci, 1968), care se întâmplă tot pe zăpadă, Mio Nome e Nessuno (Tonino Valerri, 1973) și unul american, Two Mulers For Sister Sara (Don Siegel, 1970), curtoazie făcută lui Clint Eastwood, starul filmului, cu care colaborează și la In the Line of Fire, regizat de Wolfgang Petersen (1992).
de Alin Ludu Dumbravă (Sunete)
